de Radu Preda

Nu, nu este încă un comentariu – al câtelea?! – la vorba lui Mîşkin. Mă refer aici la dimensiunea etică a oricărei estetici sănătoase, mai ales dacă se consumă în spaţiul de credinţă. Am să mă explic printr-un exemplu.

O minimă contextualizare: am asistat nemijlocit în anii ’90 ai secolului trecut, la Cluj, la teribilul conflict patrimonial, juridic, emoţional, cultural şi chiar politic dintre ortodocşi şi greco-catolicii interzişi abuziv de regimul comunist, din ordinul lui Stalin, care dorea astfel să îi pedepsească iniţial pe greco-catolicii din Ucraina, entuziaşti colaboratori ai ocupantului nazist. Voinţa satrapului, care nu avea niciun substrat teologic real, avea să se transmită şi comuniştilor din România. Iar aceştia au acţionat în consecinţă. O istorie dureroasă, prelungită după 1990 prin antagonisme extreme.

Da, parcă citesc comentariile otrăvite ale unora, având drept temă presupusa complicitate a BOR la soarta nefericiţilor episcopi greo-catolici şi la lungul şir de nedreptăţi. În avans, aşadar: sunt conştient de complexitatea acestui capitol dramatic de istorie recentă şi nu minimalizez sau relativizez nimic. Tocmai că îmi este cunoscut fundalul psihologic, vreau să depun mărturie despre o tentativă terapeutică, despre o reconciliere simbolică, dar cu efecte nu mai puţin reale. Adică în sensul citatului mîşkian.

Am avut privilegiul de a vizita, la începutul anilor 2000, noua capelă privată a Papei Ioan Paul al II-lea, „Redemptoris Mater“ din Palatul Apostolic de la Vatican. Acesta era cadoul colegiului cardinalilor la împlinirea unei jumătăţi de secol de la hirotonia Pontifului. M-a uimit curajul limbajului vizual al unui spaţiu plasat în mijlocul demonstraţiei de forţă a Renaşterii. Capela este pictată în tehnica mozaic, în stil bizantin, dar cu accente noi, la realizarea ei contribuind un artist catolic (Marko Rupnik) şi unul ortodox (Alexandr Kornoukhov).

Am mutat spontan această combinaţie pe malul Someşului, sugerând Mitropolitului Bartolomeu, de fericită memorie, să îl invite la Cluj pe Rupnik. Artistul ortodox – Silviu Oravitzan – era deja la faţa locului şi instalase în biserica „Schimbarea la Faţă“ de pe Bulevardul Eroilor, la doar câţiva metri de catedrala greco-catolică având acelaşi hram, un inspirat şi tulburător iconostas. Rezultatul: un exemplu despre cum se pot întâlni ochii nu doar în aburul urii unora faţă de alţii, dar mai cu folos în lumina unei frumuseţi care, într-adevăr, va mântui lumea. Mergeţi şi vedeţi!

adevarul.ro