de Radu Preda

La prima vedere, opusul memoriei este uitarea. Ei bine, nu sunt foarte convins. Cred că, mai curând, opusul dureros este tipul de memorie abandonat, altoit pe indiferenţă, prost gust sau chiar sfidare.

Un exemplu lămuritor: starea în care se află marea majoritate a cimitirelor şi monumentelor celor căzuţi în războiul la capătul căruia s-a înfăptuit unitatea statală a românilor. Peste mai puţin de o lună cerul ţării va fi brăzdat de avioane, artificii, muzici şi discursuri despre importanţa acestui prim secol românesc. Se vor rosti cuvinte grave şi se vor dezveli statui dedicate centenarului. Nicio manifestare nu va fi în plus. Chiar niciuna. Merită să exprimăm bucuria, chiar dacă nu va fi împărtăşită de toţi, a împlinirii proiectului de ţară din a cărui sevă ne hrănim şi azi.

Toate acestea ar fi fost rotunjite, adică marcate de coerenţa a cărei lipsă ne macină de trei decenii, dacă ar fi fost vizibile semnele recunoştinţei. Dacă am fi văzut o grijă gospodărească, la firul ierbii, faţă de acele simboluri materiale menite să puncteze izbânzile unor înaintaşi pe care pretindem că îi onorăm. Or, acoperite de griul prafului şi de vegetaţia integratoare, topindu-se în peisaj şi cu inscripţiile aproape ilizibile, cimitirele şi monumentele eroilor primului război mondial ne oferă, în plină efervescenţă festivă, adevărata imagine a culturii noastre memoriale.

Din păcate, nu doar pe cei de acum o sută de ani nu ştim să îi cinstim cum se cuvine. Iată, monumentul dedicat celor din rezistenţa anticomunistă, amplasat pe locul unde, până în decembrie 1989, a dominat statuia lui Lenin intrarea în Bucureşti dinspre Ploieşti, este acum acoperit de graffiti şi oferă adolescenţilor o ideală locaţie de joacă. Nu doar că amplasarea acestui monument de for public a durat aproape două decenii, dar nici acum nu este parte a cărţii de vizită a oraşului. Nesemnalizată şi neluminată, sculptura în formă de aripi trimite un mesaj nerecepţionat.

Dincolo de orice discuţii despre calităţile estetice, despre arhitectura sau forţa de expresie, tentativa de a crea locuri ale memoriei se loveşte de limitele dureroase ale posibililor beneficiari. Cu riscul de a mă repeta: ne aflăm în plină insecuritate memorială. După excesul dirijismului naţional-comunist, iată că ne complacem într-o periculoasă ignoranţă pe fundalul căreia sunt posibile toate extremele: de la proiecţia mitologică la dezvrăjirea brutală. Cu alte cuvinte, povestea despre România se află, fără să ştie, în căutare de povestitor. Poate îl va găsi în următorul secol.

adevarul.ro