de Radu Preda

Mai mult decât ură, ironie ieftină sau chiar antireligiozitate, deloc ascunsă, majoritatea celor care au însoţit aşa zicând critic sfinţirea altarului Catedralei Naţionale au produs proba neputinţei.

Înainte de toate, este neputinţa de a vedea lucrurile în perspectiva lor istorică. Nu este suficient să invoci Evul Mediu pentru a avea impresia că ştii cum te poziţionezi în timp. Dimpotrivă. Pentru a nu ştiu câta oară, trimiterile la epoca premodernă oferă spectacolul unei grave inculturi, a prostiei agresive şi a superiorităţii false. Or, vederea istorică ne-ar spune mai mult despre ce s-a petrecut acum câteva zile pe Dealul Arsenalului. Pe scurt: s-a încheiat un secol şi, evident, a început un altul. O dinamică istorică, la propriu.

Apoi, este neputinţa respectării unui proiect comunitar. În afara resurselor publice, Catedrala Naţională este zidirea de suflet a milioane de oameni din parohiile româneşti din ţară şi diaspora, şi nu de azi pe mâine, ci de un deceniu. Faptul că angajamentul acesta consecvent a depăşit faza intenţiei şi a devenit realitate, ar trebui salutat, nu caricaturizat. Ca şi în cazul celor trei milioane de semnături pentru precizarea definiţiei familiei, să vedem partea plină, ieşirea din letargia şi dezinteresul care macină democraţia.

Nu în ultimul rând, ne confruntăm cu neputinţa bucuriei. În pragul Centenarului, pe 25 noiembrie s-a împlinit o dorinţă şi a fost onorată o obligaţie. Dorinţa unui leagăn liturgic-memorial pentru cei care, de-a lungul secolelor, au murit pentru idealul naţional, a fost exprimată imediat după Războiul de Independenţă, reluată după Primul Război Mondial şi după căderea comunismului. S-a mai spus: Biserica majoritară oferă exemplul că putem duce la capăt obligaţii abandonate, dar nu în întregime uitate.

În fine, această neputinţă reprezintă una dintre cele mai evidente şi mai rezistente consecinţe ale comunismului. Trei decenii de la căderea lui, încă îi mai inhalăm aerul toxic, coada cometei totalitare fiind la fel de lungă precum dictatura însăşi. Evident, oricărei neputinţe îi corespunde o terapie, o şansă de îndreptare. În duhul încreştinării acestor părţi de lume de către Sfântul Apostol Andrei, Biserica lui Hristos mizează în continuare pe convertirea inimii şi pe forţa de înnoire a credinţei care nu se reduce, cum ştim, la ziduri.

www.adevarul.ro