de Radu Preda

Unii au văzut pericolul imediat după 11 septembrie 2001, alţii după Madrid, din ce în ce mai mulţi după Paris şi, dacă mai era nevoie, cu atât mai clar acum, după Bruxelles: suntem în plin război cultural şi nu numai.

Sigur, nu este ceva complet nou. Deja începuturile modernităţii europene stau sub semnul dezbaterilor despre celălalt, despre alteritatea periculoasă. În vreme ce pentru Erasmus din Rotterdam turcii erau un pericol şi motiv de unitate între creştini, pentru Luther aceiaşi turci întrupau pedeapsa divină pentru un Catolicism căzut pradă mercantilismului şi poftei neţărmurite de putere. Consecvent teologiei istoriei, Erasmus avea să propună revenirea la izvoare, inclusiv la cele patristice, pe care începe să le editeze în sens modern.

Figura orientalului, a non-europeanului ca alternativă, avea să populeze inclusiv reveriile iluministe şi apoi romantice. Împrumutând din Imperiul Bizantin rafinamentul şi fastul, lumea otomană – şi prin ea tot Orientul de cealaltă parte a Mediteranei – fascina pe călătorii occidentali. Teama de la porţile Vienei din urmă cu doar câteva secole era înlocuită treptat cu admiraţia pe malurile Bosforului. Inclusiv după destrămarea împărăţiei sultanilor, spaţiul oriental părea sursă de inspiraţie şi destinaţie exotică.

Poate că am fost încrezători până la iraţionalitate în democraţie şi statul de drept care, iată, nu sunt valori evidente pentru toţi.

Iată că azi percepţia este complet alta. Nici ea nu s-a născut recent, ci aduce în actualitate acumulări mai vechi. Articularea unui Euroislam – concurat din interior de radicalii sosiţi între timp – a început cel mai târziu odată cu primele efecte ale post-colonialismului în ţări precum Franţa, Belgia, Olanda, dar şi Marea Britanie. În Germania, după cel de-Al Doilea Război Mondial, se produce o asimilare, mereu cu titlul de provizorat, a turcilor care au ajuns să reprezinte în anumite oraşe sau cartiere populaţia predominantă.

După puternicul impact emoţional al recentelor atentate, este cazul să ne întrebăm ce pedagogie descifrăm în răul care se produce sub privirile noastre. Poate că, într-adevăr, marile importuri s-au produs prin sublimare – de la cultura greco-romană la sinteza iudeo-creştină –, iar nu prin sectarism şi teroare. Poate că am fost încrezători până la iraţionalitate în democraţie şi statul de drept care, iată, nu sunt valori evidente pentru toţi. Poate că, vorba lui Luther, plătim pentru păcate trecute, astfel încât să fim, cu Erasmus, mai bine pregătiţi pentru viitor.

adevarul.ro