de Radu Preda

Recenta rezoluţie a Parlamentului European referitoare la importanţa memoriei trecutului istoric pentru viitorul continentului este foarte bine venită, dar reprezintă nu mai puţin un semnal de alarmă. De ce?

Înainte de toate, documentul din 12 septembrie invocă temeiurile: de la cuvântări politice la alte rezoluţii şi de la carta drepturilor omului a Uniunii Europene la alte tratate internaţionale. O primă constatare: în ciuda numărului înspăimântător de victime făcute de regimurile comuniste, tema nu a reprezentat cu adevărat o preocupare şi nici o obligaţie în toţi aceşti ultimi treizeci de ani. Condamnarea comunismului nu a depăşit, inclusiv prin rezoluţia de faţă, nivelul pur declarativ.

Sigur, este de preferat retorica politică, oricât de neputincioasă, indiferenţei care frizează cinismul, bătaia de joc. În plus, trebuie să conştientizăm cât de dificil se ajunge, mai ales în organisme multinaţionale precum PE, la un minim consens. Iarăşi, în trei decenii trecute de la căderea comunismului, nu suntem încă în posesia unui narativ transpartinic şi metaideologic privind natura criminală a unui experiment social fără precedent, aşa cum bine este, totuşi, descris de textul rezoluţiei.

Plecând de la marcarea celor optzeci de ani de la semnarea tratatului de neagresiune Hitler-Stalin (23 august 1939), documentul vine într-un moment în care, în Europa şi în restul lumii, fronturile ideologice par mai vehemente decât oricând. 

În Europa şi aiurea, comunismul este văzut cu îngăduinţă sau, nedeclarat, drept premiza sângeroasă a unei noi tentative de dictatură a gândirii. 

Nu întâmplător neomarxismul atât de virulent, la noi sau la alţii, are probleme majore atunci când este chestionat asupra comunismului.

Câştigul unei asemenea rezoluţii rezidă, cum îi spune şi titlul, în chestionarea viitorului Europei. Or, în plină cruciadă pseudo-umanitară, când cei care se întreabă cu glas tare de ce trebuie să vină în Europa populaţii întregi care nu prea au legătură cu noi, dacă nu direct ostile, sunt ştampilaţi drept fascişti, a pune problema viitorului din perspectiva istoriei poate reprezenta un punct de plecare. Cum vor marca oare chipul Europei crimele totalitarismului şi valurile imigraţioniste, la un loc, în alte opt decenii de acum înainte?