de Radu Preda

Am fost zilele acestea în localitatea de graniţă Siret, unde se află un spital de psihiatrie pentru pacienţi cronici. În timpul regimului comunist, acolo au fost omorâţi sute de copii prin înfometare, violenţă şi abandon medical.

Asemeni altor localităţi, precum Aiud, Gherla sau Râmnicu Sărat, nici la Siret lumea nu îşi aduce aminte cu plăcere despre ororile care s-au consumat la câţiva zeci de metri distanţă de casele şi apartamentele unde familiile duceau o viaţă aşa zicând normală. Un vag sentiment de complicitate, dacă nu chiar de vinovăţie, străbate acea parte a comunităţii care a fost contemporană cu modul cum dictatura proletariatului ştia să îşi trateze „rebuturile“, să calce în picioare, la propriu, demnitatea fiinţei umane. Şi totuşi. Mărturiile celor implicaţi, direct sau de la distanţă, administrativ sau doar emoţional, sunt deosebit de preţioase. Ele nu pot fi folosite ca atare în justiţie, dar pot face, la un loc, un act de dreptate prin faptul că nu livrează uitării sacrificii aparent absurde, inutile. Doar aparent, câtă vreme pe baza memoriei inumanităţii de atunci, cei cu dizabilităţi de azi au un tratament mai bun, pe măsura demnităţii lor. Iată, chiar la Siret, condiţiile de acum sunt incomparabil şi surprinzător mai bune. Fosta clădire a căminului-spital, la origine garnizoană austriacă, a fost demolată. În schimb, următoarea locaţie, amplasată în centrul micului oraş bucovinean, se pretează să devină un memorial dedicat victimelor minore ale regimului comunist, începând de la cei bolnavi psihic la cei omorâţi împreună cu mamele lor înainte de a fi văzut lumina zilei. Ar fi un act reparator şi un prilej pedagogic de a citi istoria prin ochii celor care, neajutoraţi, au fost zdrobiţi sub roţile grele ale acesteia. În plină hemoragie a resurselor umane, la Siret există încă oameni sufletişti care, ajutaţi, pot face multe: de la primar, a cărui culoare politică nici nu mai contează, la directorul spitalului, şi de la jurnalişti adevăraţi la istorici şi teologi. Aceştia sunt determinaţi să facă viaţa uşoară nu doar pacienţilor din prezent, dar să nu abandoneze nici obligaţia memorială. Sprijinirea lor ar echivala cu ştergerea, fie şi parţială şi cu întârziere, a ruşinii statului român, de atunci şi de acum deopotrivă.