de Radu Puchiu

Există o particularitate a administrațiilor publice care la noi e pe cale de dispariție: gândirea sistemică. Știu, sună pretențios dar încerc să o explic.

În mod normal, simplificând foarte mult, administrația publică este un aparat tehnic ce trebuie să transforme în acțiuni, în cadrul legal, un plan de dezvoltare și administrare a țării. În mod normal acest plan este dat de ansamblul de strategii existente la care se adaugă un sistem de prioritizare dat de Programul de guvernare cu care fiecare guvern este învestit.

Claritatea mandatului fiecărei instituții – care e rolul ei în ansamblul tehnic, ce face și în ce cadru legal, e una dintre cheile unui sistem administrativ eficient. Calitatea Programului de guvernare este o altă cheie.

Administrația publică, însă, nu lucrează cu instrumente directe de livrare. Adică nu poate (și nici nu trebuie) să satisfacă nevoile particulare ale fiecăruia dintre noi. Primăria, ca să folosesc acest model simplu de intervenție, nu poate trimite pe cineva din aparatul ei să îmi facă curat doar în fața porții mele și tot așa la fiecare sesizare. Ea trebuie să pună la punct un sistem care să livreze curățenie pe străzi pentru toți – sper că se înțelege diferența.

La nivel central, e și mai complicat. Pentru că aparatul tehnic de care vorbeam trebuie să armonizeze trei elemente importante: cadrul strategic existent, prioritizarea politică și contextul în care aplică. Intervențiile administrației ar trebui să fie de sistem – ce modificări de norme legale trebuie făcute, ce aranjamente instituționale, ce programare de investiții, ce alocare bugetară etc. sunt necesare pentru a crea un sistem mai bun care să facă posibilă dezvoltarea.

Foarte important aici: ea ar trebui să măsoare în primul rând impact și apoi rezultate. Diferența e, de exemplu, că atunci când prioritizez și finanțez o autostradă ar trebui să mă uit ca administrație la impactul în dezvoltare nu la câți kilometri s-au făcut. La câte noi investiții economice am favorizat în zonă și efectul lor în economie nu la câte mașini merg pe ea.

Ce s-a întâmplat la noi e cam furtuna perfectă pentru a omorî această importantă caracteristică:

– În primul rând mutarea puterii de la centru la nivel local – interesul s-a mutat de la rezolvări de sistem de dezvoltare națională la dezvoltare locală. Se vede în bucățile de autostradă, se vede în PNDL – decuplat total de orice strategie de dezvoltare națională, se vede în numirile de miniștri și secretari de stat.

– Al doilea – oarecum ca o consecință – a scăzut calitatea actului administrativ. Pe de o parte din cauza politizării (nevoia de a impune agenda locală a forțat acest lucru) pe de altă parte, natural, din lipsa unei cereri de intervenții de sistem. Mai dăm un HG colo, mai finanțăm discreționar de la fondul de rezervă, etc.

– Al treilea – probabil cel mai neașteptat – fondurile europene. Da, ele au fost o binecuvântare pentru că măcar așa, cu chiu cu vai, au adus mai mulți bani în țară. Dar pentru capacitatea administrației au fost un blestem. Finanțarea europeană a înlocuit strategiile naționale. Noi nu mai facem proiecte finanțate european gândite ca parte a dezvoltării naționale ci mulăm dezvoltarea pe axele de finanțare europene. Mai exact, oricine din administrație sau politic întâi întreabă ce se finanțează și apoi ce proiecte pot depune. Cum se leagă ele de dezvoltarea gândită strategic? Nu știm – în acest context spre că înțelegeți mai clar nevoia UE de a lega finanțarea de existența unor planuri de dezvoltare regională.

Adânc toate cele trei au înlocuit nevoia de intervenții de sistem, de impact, cu o foame de rezultate pe termen scurt. Dacă întrebi orice ministru ce face, îți va răspunde ce proiecte finanțate european are și câți bani va absorbi cu acestea. Planuri strategice, prioritizare a unor piloni de dezvoltare, intervenții de sistem, impact… rar am văzut.

E lung textul dar cred că oferă o explicație mai bună asupra titlului. Și ambrozia și inundațiile au nevoie pentru rezolvare de o abordare sistemică. Nu are cine și cum să o facă. Nu o să se rezolve și vom avea aceleași crize periodic.

Nosocomiale, incendii, secetă, părăsirea timpurie a școlii – nu au cum să fie rezolvate pentru că nu mai știe nimeni cum să creeze un sistem care să prevină, să rezolve și să se îmbunătățească permanent.

Drept dovadă, dacă era nevoie, Au trecut mai bine de 10 ani de la inundațiile din Galați, aproape 9 de la Colectiv. Niciuna dintre crizele majore nu a dus la îmbunătățiri sistemice.

Tot ce se va face sunt intervenții de moment. Abundența de OUG – sper că se înțelege mai bine și ea.

Ce e cel mai tragic e că refacerea capacității de a interveni sistemic are nevoie de o abordare tot sistemică.

Scriu toate astea nu pentru a da o notă tragică contextului. Scriu pentru că sper să existe o conversație la nivel de lideri pe acest subiect. Scriu pentru că există soluții dar e nevoie de o perseverență și o aliniere politică în a regândi acest ansamblu.

Mă întorc la final în partea cealaltă, a publicului – ați vota pe cineva care promite să rezolve problema capacității de a gândi sistemic a administrației?

Nu, nici eu.

Închei cu un moment celebru, relevant în discuția de față: înghesuit de presă cu întrebarea „Ce aveți să vă reproșați, domnule ministru, pentru tragedia din Apuseni?”, domnul Radu Stroe, ministrul de interne la acel moment, dă următorul răspuns rămas în istorie: „Îmi pare rău că s-a întâmplat în mandatul meu”.

Acum, ori de câte ori vedeți un politician în biserică, știți pentru ce se roagă.