Glumeam aseară, înainte de a ști rezultatele votului, că indiferent de câștigător următorii patru ani fie mă vor găsi candidând, fie plecat din țară.

Nu știu despre voi dar eu m-am simțit rupt în două de alegerile astea. Forțat să aleg între extreme când echilibrul e ce caut permanent.

Am ales, corect, aș zice, dar gândul că de mulți ani nu mă simt reprezentat de cei aleși nu-mi dă pace.

Cred cu putere că acea Românie bună pe care mi-o doresc există. Cea în care a fi european nu elimină a fi român, cea în care a fi creștin nu te face intolerant, cea în care noul nu elimină tradiția, cea în care de dezvoltare se bucură toți.

Prea mulți și prea mulți ani, ne-am retras din calea politicii lăsând loc prea multora care au făcut-o să fie și mai nefrecventabilă. Ce e și mai rău e că i-am abandonat și pe cei care erau buni acolo. Și cred că și ei s-au simțit abandonați.

Am ocolit înscrierea în vreun partid. Aș minți dacă aș zice că din cauza valorilor promovate sau a ideologiei – poate mai degrabă lipsa lor. Nici n-am refuzat vreun partid care mi-a cerut sfatul. Dar nu mai e de ajuns.

Am teama aceluia care vrea să contribuie dar crede că e singur. Aș curăța străzi, aș planta pomi, aș desena politici publice sau intervenții de sistem dar aștept semne divine. Sau altcineva să facă primul pas.

Nu vreau nici să candidez nici să plec din țară. Așa că întind timid o mână.

Pentru ce m-aș lupta? Sunt multe dar concentrarea pe câteva face bine. Deci:

– pentru o distribuție echitabilă a dezvoltării

– pentru o administrație publică regândită, asumată ca menire și rol în societate

– pentru servicii publice bune, măsurabil bune.

Adânc, pentru un sistem statal corect, neextractiv, echilibrat. Ah, și cred mai mult în consecvență decât în salturi revoluționare.

Deci, cine mă ține aici?