Fiul meu votează pentru prima oară anul ăsta. Nu am putut să nu îmi reamintesc primul meu vot în 1992 – moamăă ce certuri în familie, eu cu ideile mele tâmpite, cu mintea necoaptă, vin să stric „liniștea” promisă românilor. „Votezi cu Țapul?” era la ordinea zilei. Istorii. Amintiri. Băi, dar votam! Cu setea aia a gândului că poți schimba ceva. Încă o am. Fiul meu, nu. Sau nu încă.

E vina mea? Poate n-am știut să îl implic mai mult în viața asta civică. Sau meritul meu? Poate că am reușit să-i asigur confortul necesar să nu conteze așa de mult cine „iese” primar, președinte etc. Naiba știe.

Ce să mă îngrijoreze mai mult? Lipsa lui de implicare sau lipsa mea de opțiuni?

„Păi dacă oamenii ok nu se bagă în politică de unde să vină candidații pe pe care îi dorești tu”, mi se zice. Mai sunt pe ici pe colo dar parcă și aceia fie urmează curentul general (de care nu mă simt reprezentat) fie sunt prea izolați pentru a schimba ceva cu adevărat. „Păi și le-ai zis?” Unora, da, altora, nu… „Păi vezi?”

Mă uit la oferta de candidați pentru București și trăiesc un moment de… paralizie. Confortably numb, vorba cântecului. Încerc să explic.

Cu mintea unuia îndrăgostit de sisteme complexe cum este un oraș, pasionat de tehnologie, urmăritor al tendințelor în domeniu și cu un simț ascuțit, căpătat în administrație, al momentului oportun, văd că România și în special Bucureștiul se află în fața unei oportunități fantastice. Nu spun prostii, credeți-mă! Bucureștiul este unul dintre marii câștigători ai tranziției. A big time winner. Are potențialul de a fi un oraș foarte dezvoltat într-un timp foarte scurt. E în fața unui salt pe care l-am putea considera istoric. Sincer cred asta. În traducere populară, Răducioiu singur cu poarta goală, ultimele secunde de prelungiri – cam ășta e sentimentul.

Băăăi și noi parizer și probleme de mate și bătălie cu imprimeuri pe tricouri. Răducioiu ratează! Incredibil! Paralizie cum ziceam. Cum, măi, să ai așa noroc universal, planetele să se alinieze și tu să nu poți genera un lider pregătit pentru momentul ăsta la București.

Îmi dau seama – și iar nu glumesc – că de fapt actualul sistem politic își arată limitele. Mai multă dezvoltare folosind același model extractiv din banii publici nu mai are de unde oferi. A tras mașina, nu contează câtă benzină a pierdut și cât a costat, nu mai merge. Suntem la câțiva metri de vârful dealului dar nu mai poate. Ce se încearcă acum e să se împingă cât se mai poate…

Și mai e ceva. „Pe vremea mea, maică”, întâi trebuia să fii ceva și apoi cineva. Întâi potrivit pentru funcție și apoi autentic, cu personalitate. La ce văd acum, pregătirea a fost înlocuită cu circ. Autentic nu mai e cineva care are un traseu profesional bun și care apoi care inspiră încredere prin personalitatea sa, prin felul unic de a fi. Autentic e să fii doar bun în spectacol. Doar imagine, doar moment, nimic de substanță, nimic solid. E grav că îmi doresc încă pe cineva care să aibă ceva în spate profesional? E grav dacă vreau să văd o discuție pe idei, viziune, soluții, viitor? Dincolo de partide și influențe, for the sake of the city?

Mă revoltă situația? Da. Ce e de făcut? Întâi să votez. Apoi să mă implic mai mult. Și poate conving și pe alții să se implice. Alte idei nu am.

Dacă aveți altele, sunt gata să le ascult.

Voi ce așteptați? Serios întreb, chiar vreau să înțeleg mai bine.