În ”Zona de interes”, excepționalul film al lui Jonathan Glazer, acțiunea se petrece în mare parte în casa și grădina comandantului lagărului de la Auschwitz. Dacă vezi doar acele secvențe și închizi sonorul, zici că e un film documentar despre cum să ai o grădină frumoasă, cum să te bucuri de soare și viață. Două lucruri însă fac diferența: zidul și sunetul.

Zidul nu te lasă să vezi ce e dincolo de el. E unul real, fizic, dar și unul mental, „amorțitor” de conștiință – putem ignora ce e dincolo de el cât timp ne e bine aici, „de partea bună a istoriei” cum tot aud în ultima vreme.

Ce nu pot cei de acolo opri e sunetul. Și poate de aceea e filmul atât de adânc.

Văd tot mai des invocată nevoia unei „braț puternic”, „unul care de care să le fie frică dușmanilor”, unul „care să dea cu ei de pământ”, să facă „curățenie generală”. Toți se văd în grădina mai sus amintită, a comandantului.

Până în ziua în care devin chiar ei „ceilalți”. De partea cealaltă a altui zid.

E bună curățenia generală până în ziua în care te mătură pe tine.

De partea cui sunt? În general, a oamenilor. Eu n-am văzut soroșiști, căliniști, am văzut oameni, nu dușmani. Doar „comandanții” au nevoie de dușmani, tot timpul alții ca să rămână în pozițiile alea. Urând nu devii mai puternic, doar mai dependent de puterea lor.

În filmul de mai sus, și ca să își păstreze „grădina”, comandantul se remarcă superiorilor care îi pregăteau transferul printr-un plan de o „eficiență” remarcabilă. „Grădina” e salvată. Nu și cei 700.000 care au ajuns dincolo de zid.

De care parte ești? Nu știu. Hai în grădina mea fără garduri să vorbim!

N-am comandanți dar am și soroșiști și căliniști, și pro-ruși și pro-ue, și progresiști și conservatori, ca orice grădină a Maicii Domnului care se respectă. Gătim ceva bun, bem un pic, vorbim. O să fie ok.

Ce zici?

#nohate