Asta am ajuns. Știm că există digitalizare, am văzut-o! Există interoperabilitate, am văzut-o! Mulți știm și cum se face. Umblăm din ușă în ușă să convingem. Predicăm în pustie. Până ne-or declara eretici.

Hai totuși să vedem unde păcătuiește Guvernul.

Încep cu un disclaimer. Poate cel mai greu lucru de care m-am lovit in administrație a fost personalizarea oricărui demers. Orice vrei să faci e luat foarte personal: „vrei tu ceva anume”, „ai ceva cu cineva”, „vrei sa te pui bine cu” etc. Soluțiile mai adânci, de sistem, sunt adesea blocate de această neîncredere ajungând chiar la un paradox: cu cât demersul e mai onest, cu atât este mai suspicios.

Sunt conștient așadar că și cele de mai jos vor fi trecute prin aceleași filtre. Voi încerca totuși.

Întâi câteva lecții:

Lecția 1

Una dintre lecțiile importante pentru mine a venit de la un profesor de drept constituțional din Statele Unite. „Principala preocupare a unui sistem constituțional democratic nu e eficiența ci eliminarea posibilelor abuzuri”, zicea el la prima noastră întâlnire. Mă surprinsese pentru că, reprezentant al administrației publice pe atunci, mă gândeam că serviciul public este despre livrare, eliminare bariere birocratice, transparentizare, eficiență. „Bineînțeles că este despre asta, mi-a răspuns, dar cadrul în care se întâmplă trebuie gândit pe termen lung și nu pentru situații ideale. Sistemul trebuie să reziste indiferent de cine vine la putere, bine-intenționat sau nu.”

Lecția 2

Guvernul, în rolul său de administrare a Statului, se bazează pe o structură ierarhică dar și împărțită pe domenii. Acestea sunt prin definiție verticale – adică li se dedică o structură care să se ocupe eminamente de acel domeniu prin politicile publice și reglementarea aferentă. Chestiunile orizontale, care necesită colaborare, se rezolvă punctual fie prin celebrele grupuri de lucru fie prin mecanisme interne de lucru (de exemplu, procesul de avizare a unui act normativ).

Centrul Guvernului a avut și are acest rol de a facilita colaborarea fiind singura structură care nu are o organizare verticală (nu are un domeniu de care să se ocupe). Prin natura sa, așadar, este un mediator care nu are o miză specifică vreunui domeniu – e important de reținut. De aceea facilitarea sau gestionarea unor probleme orizontale sunt mult mai eficient tratate la Centrul Guvernului.

Lecția 3

Există o ierarhie între ministere – una scrisă (există o ordine de precădere – vezi așezarea la masa Guvernului sau alte chestiuni protocolare) și una nescrisă (ține de influența în luarea deciziilor – de exemplu Ministerul Finanțelor sau Justiției sunt mai sus informal decât Ministerul Mediului sau Agriculturii). Tot informal, Centrul Guvernului, prin apropierea de Prim-Ministru, este informal privit ca fiind foarte influent – chiar dacă, de exemplu, Secretarul General a Guvernului sau Șeful Cancelariei stau pe ultimele locuri la masa de ședințe ale Guvernului.

Lecția 4

Administrația publică are nevoie de două lucuri importante ca să funcționeze corect – încredere și resurse umane potrivite cadrului instituțional în care livrează serviciile publice.

Arhitectura instituțională vine să apere atât de abuzurile din exterior (un mediu politic favorabil abuzurilor) cât și de cele din interior (o ignorare a menirii de a lucra în slujba publicului). La fel, trebuie să asigure un echilibru corect între politic și administrație, indiferent de oamenii care ocupă respectivele roluri.

Mai exact, chiar dacă oamenii nu sunt cei potriviți sau încrederea în și între ei nu este la nivelul cel mai înalt, arhitectura instituțională să reziste și serviciul public să fie livrat corect.

Lecția 5

Orice sistem trebuie să aibă adânc internalizat un proces de perfecționare asemeni celui imunitar pentru a-și îndeplini rolul de la punctul 1 – eliminarea abuzurilor – dar și de învățare din erori.

Cele de mai sus sunt importante ca înțelegere a demersului de digitalizare, cum te organizezi pentru digitalizare fiind mai important, pentru mine, decât ce faci efectiv pe termen scurt. Evident, zic și aici, digitalizarea nu e un scop în sine ci un ajutor tehnologic dat livrării serviciului public dar implică ajustări adânci de sistem și trebuie organizat în consecință.

De ce nu merge la noi?

Pentru că ignorăm lecțiile de mai sus. În locul unei construcții solide, ”rețeta” noastră a fost o construcție temporară dar peste care am putut ridica o poză. Cu timpul, miza a devenit poza, nu construcția. Încrederea și capacitatea administrativă au fost uitate și ele.

Și uite așa, sperăm ca o nouă poză sa ne aducă miraculos rezultatele dorite, „țara ca afară”, dar nu adânc, solid – asta ia timp – ci „ceva, acum, orice”, insta-administrație.

La modă acum e digitalizarea. Teoretic, cum spuneam, și ea are nevoie de o arhitectură instituțională solidă care, chiar pe un fond de încredere redus, cu oameni nu foarte pregătiți, să livreze totuși mai bine serviciile publice, să administreze mai eficient, învățând permanent.

Digitalizarea e însă un subiect orizontal, comun tuturor domeniilor administrației. Arhitectura instituțională care să sprijine acest demers trebuie să fie una care să permită colaborarea, coordonarea, dialogul, inter-schimbul de idei și informații, date și expertiză.

De 20 de ani, răspunsul nostru ca țară a fost în schimb o „poză”: dorința de a fi minister. Adică unui rol orizontal i se răspunde cu o construcție verticală.

E evident că, fie că te uiți ierarhic sau pe domenii, a coordona așa ceva din postura de ministru e aproape imposibil. Nu poți impune standarde, soluții, interconectare, fiind în cel mai bun caz egal cu ceilalți. Poți avea succes de moment, dat de jocul și influenta politică dar nu sunt lucruri care transformă sau durează. Istoria e mai mult decât relevantă, zic eu. (Andrei Nicoară face partea lui de analiza – v-o recomand pentru înțelegere mai bună)

De aici lupta câtorva oameni de a așeza corect acest rol acolo unde coordonarea e naturală, acolo unde angajamentul politic poate impune – la Centrul Guvernului.

Că îl numim ADR, CIO, Digitalu’ Minune sau oricum altcumva, nu poate avea șanse să transforme adânc decât acolo. O construcție orizontală la o problema orizontală. Cu răspundere directă la prim-ministru. Cu implicare politică a lui/ei. Asta e rețeta tuturor țărilor care au reușit.

De ce insist?

Pentru că aflu cu durere că sfârșitul de an a adus o mutare a Autorității pentru Digitalizarea României de la Prim-Ministru sub aripa ministerului digitalizării. Chi-hua-hua pe care ni-l doream tigru se duce la grădina zoologică – undeva unde să nu muște pe nimeni…

Ce mesaj primim? Că Premierul nu e interesat de digitalizare? Că nu își asumă politic demersul? Că marea problemă era ierarhia între ADR și MCID? Că de data asta, contrar oricăror lecții primite constant de 20 de ani, colaborarea cu toate instituțiile o să meargă mai bine de la minister și nu de la Centrul Guvernului? Hai să mai ignorăm încă o dată lecțiile!…

Știu că presiunea de a livra rapid e mare. Dar a nu construi corect va duce la riscuri și mai mari – scăderea încrederii în soluțiile oferite de tehnologie e unul dintre ele – nu poți face digitalizare cu o administrație care nu are încredere. Un stat ineficient va fi un stat necompetitiv – ăsta e alt risc… Și pot continua.

Așadar, din valea disperării, un apel de la unul din martorii digitalizării – haideți să construim corect în primul rând instituțional!

Sper să ne fie auzite rugile!

P.S. Pentru a elimina orice dubii, tot asta aș fi spus și dacă era o consultare publică pe subiect.