TL;DR: un eveniment se la finalul săptămânii trecute a declanșat ceva controverse în jurul colaborării dintre cercetători și politici publice. Încerc să clarific insistând pe trei „traduceri” necesare – între cercetare și specificul politicilor publice, între cercetare și administrație și între administrație și decidenții politici.

Săptămâna trecută am răspuns invitației lui Ovidiu Voicu de a participa la masa rotundă intitulată „Rolul cercetării în informarea deciziilor de politici publice”. N-aș fi scris mai mult despre participare și dialogul de acolo de teamă să nu reduc calitatea și substanța conversației, a punctelor de vedere exprimate de invitați și, mai ales, de participanți.

O fac însă „incitat” de o conversație foarte bună avută cu Anamaria Neagu ce a plecat de la postarea lui Ovidiu Vanghele ca răspuns la cele sumarizate de Victoria Stoiciu (las link spre ele)

Tema este foarte adâncă – de ce cercetarea nu se aliniază cu politicile publice și invers. În teorie, ambele ar avea de câștigat: politicile publice ar avea o fundamentare mai bună, cercetarea ar avea un impact mult mai mare. În practică, însă, nu se prea întâmplă.

Victoria, povestește în postarea ei ce argumente a regăsit în administrație (Ovidiu Vanghele, nu e cazul să apăr eu, dar fiind prezent la conversație acolo, e corect să spun ca cele enumerate erau doar o relatare a unor argumente pe care le întâlnești în administrație, nu erau motivele pentru care o persoană în funcție de decizie le folosește. Cred că e corect de citit în cheia asta postarea Victoriei). Aș merge mai departe pe niște „realități” ale administrației pentru care legătura cu rezultatele cercetării nu se prea întâmplă.

1. Chiar dacă tentația e mare în a echivala nivelul politic cu toată administrația, în realitate cele două sunt foarte distincte (și sunt foarte clare în interiorul administrației). Politicile publice sunt documente ale administrației, nu ale politicului, și atunci când ele sunt cerute, au un cadru foarte clar de elaborare și aprobare (las link spre el în comentarii).

2. Tentația la fel de mare este să echivalăm toate deciziile guvernului (inclusiv actele normative aprobate) cu politici publice – sunt iarăși lucruri diferite.

3. Dacă se înțeleg limitările de mai sus, se înțelege și că politicile publice sunt doar o mică parte din spectrul larg de intervenții pe care o administrație le ia. Pentru că însă politicile publice trebuie să includă un set de acțiuni clare de abordare a unei probleme mai largi, ele se amestecă între deciziile numeroase pe care administrația le ia – de aici probabil confuzia legată de termeni.

Pe scurt dupa această parte: nu tot ce aprobă guvernul e politică publică sau parte a unor acțiuni ale politicilor publice.

De unde vin ideile de politică publică? Sunt trei surse mari: Programul de guvernare (pentru că acesta ar trebui să conțină teme ce sunt prioritare și angajamentul că vor fi adresate), strategiile sectoriale (ele sunt deja aprobate și în implementare atunci când un nou guvern vine) și problemele care apar pe parcursul guvernării și care au un impact economic, social si ecologic semnificativ – cheia este această ultimă parte din legislație – impact semnificativ pe domenii). Propunerile de politică publică sunt și ele centralizate pe site-ul SGG – las și pentru ele link.

Ca cercetător ai cel puțin două surse publice din care te poți inspira: programul de guvernare și strategiile sectoriale (ele sunt centralizate pe site-ul SGG – las link în comentarii). Cea de-a treia – probleme care apar pe perioada guvernării – trec printr-un traseul procedural la fel de public, pentru că legislația obligă. Administrația poate spune oricând că e transparentă spre cercetare în termenii politicilor publice. În forma ei, sunt de acord. În spirit, nu.

În realitate, foarte puțini din administrație caută studii care să fundamenteze politici publice. Faptul că le anunți pe site, nu înseamnă că toți cercetătorii sunt acolo, așteptând să studieze o intervenție specifică. Deci e o ruptură de comunicare din start.

Dar haideți să mergem pe prezumția de voință! Să zicem că găsim o instituție care vrea neapărat să preia rezultate ale cercetării. Ceea ce intervine e o problemă de „traducere” a cererii și ofertei. Administrația are nevoie de argumente pentru politica publică ca bază a unor opțiuni pe care le pune pe masa decidentului. În general, politicile publice includ mai multe scenarii pentru rezolvarea problemei (inclusiv, de multe ori, unul în care nu se intervine deloc, luat ca referință). Cercetarea merge, în general, pe oferirea unor concluzii clare în urma studiului. Concluziile acestea pot fi preluate punctual pe câte unul scenariile de intervenții dar rareori ating mai multe dintre ele. Efortul mare cade așadar pe administrație – să identifice cercetarea respectivă, să vadă care parte și în ce fel susține opțiunile de politică publică.

Chiar și așa, mai e un efort de explicare: de ce studiul X și nu studiul Y. De ce autorii Z și nu alții. Responsabilitatea alegerii fiind din nou la administrație, e foarte greu de trecut peste.

Să zicem că cineva își asumă răspunderea pentru ambele: „traducerea” e făcută ok, asumarea alegerii la fel. Intervine ceva foarte specific intersecției dintre politic și administrație – momentul propunerii. În fața unor opțiuni de politică publică, layer-ul politic va va alege ce are efecte politice mai rapide. Și atunci, ca să mergem pe ideea de studiu făcut ca la carte și propunere de politici serioasă, e nevoie de o nouă „traducere” în limbajul unor beneficii politice. Adică să extragi din acțiuni și termene de implementare pe acelea care se pliază pe o agendă politică a decidenților.

Aici e mai greu din două motive expuse și la masa rotundă amintită: presiunea dinspre public spre politic de a avea rezultate rapide și mutarea deciziei pe puterea de la nivel local. Le explic imediat.

Publicul vrea de la Guvern să acționeze ca un primar al localității unde trăiește, nu ca un administrator general al țării. „Să-mi crească mie pensia, mă preocupă foarte puțin cum crește la toată lumea!” – e un exemplu. E foarte greu să vii în fața unui astfel de public să anunți: „inițiem astăzi o politică publică ale cărei rezultate le veți simți peste 4 ani”. Chiar și acolo unde o politică publică este aprobată, e greu de preluat din calendarul ei acțiuni inițiale care să fie de impact, pentru că sunt schimbări de sistem. E dificil, așadar, să ai politici publice fundamentate care să fie „apetisante” pentru decidenții politici.

Apoi e mutarea influențării unor decizii la nivel politic local. Publicului mai poți să-i explici dar zonelor de influență politică locală e mult mai greu. „Cu ce mă ajută la mine în județ?” e întrebarea la care un ministru sau secretar de stat va trebui să răspundă atunci când e întrebat de un lider local. Această „traducere” pe limba celor menționați e dificilă și nu poate fi făcută de către administrație.

Teoretic, acest efort cădea pe umerii secretarilor de stat – ei aveau și capacitatea, și uneltele de a „traduce” între cele două lumi – administrație și politic. Din păcate acest layer, cu această capacitate nu (prea) mai există.

Dar mai e ceva adânc, de data asta al administrației: și-a pierdut capacitatea de a interveni la nivel de sistem – acel system thinking despre care am vorbit recent. Ori politicile publice, asta ar trebui să fie. Dacă vă uitați pe documentele actuale, mai ales la capitolul indicatori, veți vedea cum acestea s-au transformat în proiecte ce urmăresc rezultate nu impact. De exemplu, foarte multe documente de politici, enumeră „un studiu” sau „un număr de sesiuni de training” și nu impactul pe care aceste l-ar avea. Adică bifăm mai degrabă chestiuni cantitative, nu calitative.

So, e mult de vorbit dar trebuie înțeles contextul pentru ca această colaborare cercetare – politici publice să se întâmple.

Soluții sunt: transparență, predictibilitate, date deschise, integratori de dialog, claritate a țintelor de dezvoltare ale țării – au fost doar câteva dintre cele discutate și propuse de participanți chiar la eveniment. Sunt multe altele care pot ajuta, cu siguranță.

Două lucruri însă, cred eu, trebuie reparate adânc: mutarea puterii politice „la centru” (greu, foarte greu) – ea ar face posibilă o coordonare a dezvoltării fără a „mulțumi” (numai) diverși actori locali – și recâștigarea capacității de a gândi sistemic a administrației – pierdută și datorită celei dintâi.

Deschis la orice discuție sau soluții colaborative la care pot contribui.