de Radu Puchiu

Am provocat cu voie o aventură ciudată. A început cu un act simplu: partajarea unei imagini născută nu din obiectivul unei camere, ci din mintea unei mașini. Pentru prietenii mei, un cerc de încredere ale cărui judecăți și opinii sunt de cele mai multe ori asemănătoare cu ale mele, imaginea era la fel de reală ca orice altă amintire capturată în pixeli. Și de ce n-ar fi? A venit de la mine, până la urmă.

Mă uitam la reacții și m-am dus cu gândul la această lume curioasă a încrederii, acel fir invizibil care leagă experiențele noastre digitale și îmi dădeam seama că prietenii mei, cu credința lor neclintită în autenticitatea momentelor mele împărtășite, s-au împiedicat fără să vrea în marea iluzie a epocii noastre: a vedea înseamnă a crede. E „real” pentru că încrederea în mine a făcut să fie așa.

Dar tocmai aici se află paradoxul. Relațiile noastre digitale, alimentate de aprecieri și distribuiri, sunt o dovadă a dorinței noastre umane de a ne conecta, de a avea încredere și de a da încredere. Doar că atunci când acordăm încredere, alimentăm o mașină a neîncrederii.

Și, uite așa, pe măsură ce liniile dintre real și virtual se estompează, crezând că ne bazăm pe încredere, ne ducem în derivă într-o mare de scepticism. Oare pentru a naviga pe aceste ape, trebuie să ne ancoram nu în certitudinea a ceea ce vedem, ci în înțelepciunea de a pune la îndoială, de a verifica? Ușurința încrederii sau greutatea neîncrederii? Complicată alegere.

Povestea de mai sus nu este una de avertisment și nici nu este o lamentare. Mai degrabă o amintire blândă a puterii unui scepticism, acela care care stimulează curiozitatea și cere claritate.

În cele din urmă, povestea nu este despre imaginea în sine, ci despre ceea ce a făcut-o credibilă: acea încredere în cel care o distribuie. Numai că, în era miracolelor digitale, ea trebuie să fie atât un dat, cât și o căutare. Este un dans, uneori incomod, adesea frumos, dar mereu necesar. Mână în mână cu tehnologia, ar trebui să facem poate pașii acestui dans cu ochii larg deschiși și cu mințile și la magia dar și la răul care ne așteaptă.

Bineînțeles, o întrebare atârnă în aer: este acest text, cu cuvintele sale țesute în urzeala asta digitală, cu adevărat scris de mine, născut din mintea mea? Sau este o altă creație, născută din adâncurile inteligenței artificiale, mascându-se în gândire și emoție umană?

Poate că răspunsul este mai puțin important decât reflecția pe care o provoacă: când te afli la intersecția credinței și a scepticismului, să iei la întrebări nu doar autenticitatea acestor cuvinte, ci și încrederea în mâinile nevăzute care le îndrumă către voi.

Credeți-mă!?

#FoodForThought