Am fost ieri la lansarea studiului „Digitalizarea sistemului de educație în România”, realizat de Ipsos pentru Edge Institute.

În primul rând aș felicita demersul și calitatea prezentării – vă încurajez și cu această ocazie să urmăriți Edge Institute și newsletterele sale. La fel de bune au fost discuțiile din paneluri – felicitări tuturor pentru calitatea conversației!

Câteva gânduri și observații de pe margine.

Studiul mi se pare extrem de interesant prin ce arată ca rezultate dar devine și mai interesant când începi să faci corelații. Ce m-a surprins:

Deși nota dată e una spre medie – 6,7 – și cei intervievați văd digitalizarea majoritar pozitiv iar viitorul educației ca fiind axat pe metode moderne mai degrabă decât clasice, 45% văd că ritmul actual al digitalizării în școli e cel corect.

Deși consideră că Generația X – părinți și profesori – sunt cei mai puțin pregătiți digital, așteptările sunt ca cei care conduc procesul de digitalizare să fie, în ordine, ministrul educației, inspectoratele și conducerea școlilor.

Dialogul din paneluri, deși moderatorii au încercat permanent o întoarcere spre optimism, a fost dus spre o apreciere constant pesimistă, atât a stării actuale cât și a tendinței viitoare.

M-a mai surprins o întrebare din public. „Bun, știm că e rău, știm ce ar trebui făcut. Aș vrea să aud mai mult despre cum se face.”

Aici o să vă rog să îmi dați voie un comentariu mai lung. Pe moment, la fel ca și restul sălii, am rezonat cu întrebarea. Prea multe reforme, prea puține lucruri făcute, după care alte reforme propuse. Reflectând însă mai adânc, cred că tocmai asta blochează soluțiile în educație.

Poate din cauza specificului generației, poate a tranziției, poate a social media, poate a neîncrederii în autorități sau poate a combinației lor există o „foame” de predictibil, de rezultate concrete. Evident, îndreptățite. Dar tocmai această „foame”, tocmai această nerăbdare obligă guvernanții la o alegere imposibilă: știu că e nevoie ca sistemul să fie reformat dar știu și că reforma are nevoie de mult timp să își arate roadele. Nerăbdarea publicului împreună cu rezistența sistemului e combinația mortală. De aici poate și pesimismul general.

Închei într-o notă mai amuzant-optimistă. La partea de autoevaluare a competențelor digitale, elevii se consideră cei mai pregătiți, profesorii mai puțin – și-au dat în medie o notă de 3,7 din 5. Cineva din sală spunea că se supraevaluează, apoi într-un panel, cineva puncta că ar trebui definită mai clar „competența” digitală.

Optimist, eu cred că profesorii se subevaluează. Și asta e ceea ce încetinește procesul de adoptare a uneltelor digitale în școli. Personal cred că dacă s-ar evalua competențele digitale de bază ale tuturor cadrelor didactice am avea surprize plăcute. Dar, paradoxal, teama de evaluare e mai mare deși, cu încredere spun, știind ce implică competențele de bază, profesorii stau mai bine decât cred ei.

Poate un sistem de testare anonimizat, laolaltă cu resurse de învățare puse la dispoziție pentru a-și îmbunătăți scorul ar da încredere. Măsurat apoi pe bune și stabilit ținte de progres – cred că toate astea ar schimba mult.

Nu mai vorbesc că ar ajuta și România în celebrele ținte din măsurătoarea europeană aferente Deceniului Digital.

Uite ceva ce poate avea rezultate rapid, că tot e foame de concret.

Poate aude cineva dornic.

P.S. Cel mai tare m-a surprins ce nu s-a discutat deloc: experiența școlii pentru elev. Care e acel „user experience” ideal pe care ni-l dorim și imaginăm? Apoi vorbit despre ce resurse trebuie. Dar asta poate într-o discuție viitoare.