de Radu Puchiu
Mihai Matei vine cu un punct de vedere interesant referitor la administrația publică privind-o dinspre straturile cultural și organizatoric (las link către el in comentarii). L-aș completa cu un alt punct de vedere încercând să explic altfel administrația și așteptările mele de la un ministru.
Imaginea de mai jos a devenit celebră asociată fiind cu filmul Matrix. Cei mai mulți dintre voi veți vedea, privind-o, o succesiune de zero și unu. Foarte puțini vor căuta să vadă câți de zero și câți de unu sunt acolo, și mai puțini vor căuta legături între diverși zero și diverși unu. Dar cu siguranță aproape niciunul nu va remarca fondul negru care le unește pe toate.
La fel e și administrația publică. Ne uităm de departe și vedem doar acest layer uman, uneori cu mai mulți de zero alteori cu mai mulți de unu. Nu prea ne preocupă legăturile dintre ei și nici cum aceștia reușesc să „lege” niște cifre sau să le facă înțelese. Dar ignorăm cu totul fondul negru – e ceea ce văd eu ca sistem administrativ sau acel sistem de reguli, relații, mecanisme ce alcătuiesc administrația.
Un ministru proaspăt venit într-un minister vede aceeași imagine cu zero și unu. Se concentrează pe cifre, depune eforturi să le rearanjeze, mai ales că i se spune și din afară și din interior că cei de dinainte le-au așezat prost. Și așteptările tuturor sunt să creeze o imagine cu înțeles – oare acele cifre nu cumva formează un tanc sau o barcă, un tigru sau un iepure? De fond nu s-a atins nimeni.
Mihai pune corect problema culturii și organizării dar privește doar la nivel de rezultate, de output, bănuind că e o problemă în interior. Îl completez și aici: administrația noastră are și cultură și organizare și, culmea, sunt foarte aliniate, doar că nu cu cele enumerate ca valori de el: transparență, rigoare, siguranță etc. La fel, organizatoric este foarte eficientă dar nu înspre rezultatele pe care mulți le așteptăm. Spun asta pentru că mulți cad în această capcană crezând că administrația publică nu e organizată și nu are valori la care să fie aliniată în prezent, că e un vid acolo, un fond negru.
Nu e așa. Există un sistem de reguli, scrise și nescrise care guvernează administrația. Cele mai multe țin de conservarea sistemului, păstrarea poziției, satisfacerea unui lanț de relații, încetinirea schimbărilor. Valorile există dar sunt aliniate la acest ansamblu. Tot rigoare dar în sensul păstrării sistemului, de exemplu.
Lupta pentru transformarea acestui ansamblu sau, făcând o paralelă cu cele prinse în „De ce eșuează națiunile” a lui Daren Acemoglu, transformarea unui cerc vicios într-unul virtuos, n-a fost cu adevărat pe agenda niciunui guvern sau om politic. Cei mai „orientați” dintre cei care i-au venit la conducere, au creat un pact rapid cu administrația – „eu nu vă deranjez dar vreau ceva la schimb”. Alții, mai naivi care au încercat, au fost rapid direcționați către câteva mori de vânt cu care să se laude că le-au învins – „Ia, uite, cum am aranjat eu colțul ăsta de zero și unu!”.
Cu durere o spun, nici acum această transformare nu este pe agendă. Și nici nu va fi până când cei care își doresc un alt fel de contract cu administrația nu devin o masă critică, suficient de vocală, și împingă această transformare pe agenda politică.
De aceea mă uit cu tristă detașare la noile chemări la reformă ale noilor miniștri. Cel mai mare pericol nu e că nu vor reuși pentru că vor fi împinși de sistem spre lucruri de imagine ci că ni se va „vinde” acest lucru ca fiind reformă. Iar noi o să acceptăm blănd pentru că „ băi, da’ măcar a încercat omul, hai, că totuși a făcut ceva”.
Sunt prea bătrân pentru iluzii dar suficient de tânăr să fiu încă optimist. Atunci când construiești pe teren instabil, trebuie să duci fundația cât mai adânc , în speranța unui strat solid. Schimbarea poate veni dacă un om care sapă un metru este completat de următorul care sapă în același loc încă un metru și tot așa. Sau revenind la imaginea din Matrix, să ai niște locuri fixe pentru anumiți zero și pentru anumiți unu în jurul cărora alții să vină și să fixeze alți zero și unu.
„Am o strategie. Se cheamă lucruri făcute” zice o imagine motivațională care circulă pe internet. Asta aștept de la un ministru, nu reformă. Reforma nu vine și nu trebuie să vină de la un ministru ci de la un ansamblu politic ce răspunde unei nevoi la nivel de societate. Un ministru poate conduce acest efort, țintind spre fundația câtorva dintre acei stâlpi. Ca să păstrez paralela: reforma nu înseamnă clădirea ci oameni care locuiesc fericiți în ea. Iar ministrul e constructor, nu arhitect.
O metodă de a începe este transparența și expunerea deschisă a datelor din sistem. Ajută enorm și e frica cea mai mare a sistemului administrativ. Separă acel fond negru de care vorbeam și îl descompune la nivel de pixel. Veți vedea că nu toți sunt de aceeași nuanță. Veți vedea câți sunt din fiecare, veți vedea cât costă, veți vedea unde se duc și de unde vin.
Nu reformă aștept azi ci date: câte spitale, câte clădiri, din ce an, ce aparate, ce instalații, când au fost achiziționate sau făcute, cât au costat etc. Ah, și ce sperie și mai tare: câte paturi, câte internări, câte zile, cât costă real etc. Nu rezolvă problemele și nu reformează sistemul dar crează acea presiune publică de care vorbeam. Ea va duce la reformă.
Alternativa e cu multe Colectiv, Balș, Piatra-Neamț…
Unu (sau zero) din afara matricei