Postam săptămâna trecută o mică listă – după părerea mea normală – despre cum ar trebui legat un plan de comunicare cu cel al etapelor proiectului de la Podul Grant. Cele mai multe reacții au fost că ce spun eu e științifico-fantastic.

Așa că zic să mergem și mai departe cu SF-ul, dacă tot am pornit așa.

După mintea mea, să ai două lucrări mari de reabilitare/consolidare în București e o oportunitate și nu un coșmar pentru un primar. Pentru că nu e alt moment mai bun să legi partea de viziune de partea de execuție și, profitând de aceste lucrări, să transformi orașul.

Multă lume spune că în București una dintre cele mai mari probleme este traficul și că asta se datorează, printre altele, faptului că preferăm mașina altui mod de a ne deplasa. Sunt două căi, zic eu, pe care poți merge spre soluții:

1. Prima ține de a îți crea o infrastructură de date cât mai detaliate care să îți ofere o imagine cât mai bună despre ce se întâmplă cu adevărat. Pentru că datele îți pot oferi detalii interesante – de exemplu, nu cred că toți, peste tot, aleg mașina în detrimentul transportului public doar din comoditate; datele îți pot arăta ce, cum și unde poți interveni punctual sau sistemic, după caz.

2. A doua ține de transformarea unei culturi. Păi dacă problema mare e traficul și faptul că bucureștenii preferă mașinile, iar viziunea primăriei despre oraș e că trebuie să fie unul verde, cu trafic redus, dar în care să poți ajunge într-un timp convenabil dintr-un loc în altul, cel mai bun moment pentru a arăta că alternativa transportului urban (și, eventual, a soluțiilor de micromobilitate) este calea de urmat este cel al unor astfel de lucrări. Așa poți arăta real, cu intervenții gândite, bazate pe date, că alternativa e mai bună. Și e cel mai bun moment, nu teorie, ceva real, clar, practic.

Combinând cele două cu o comunicare strategică coerentă obții în timp o transformare a orașului.

Bun, e mai simplu de zis decât de făcut dar a gândi strategic e foarte necesar acestui oraș. „Tace și face”, chiar dacă ar fi pe deplin adevărat, nu duce la o transformare. Oamenii au nevoie de a înțelege ce și cum se face și, zic eu, cum se leagă de viitorul lor în oraș. De aceea primarul are mandat de la cetățeni.

Viziunea trebuie să fie la Primăria Generală, concentrarea pe un viitor apropiat și soluții punctuale la cele de sector, nu invers. Am ajuns să avem primari care transmit mesaje de poziționare a sectorului lor ca fiind „altfel” – „aici e alt oraș decât în celălalt sector”. Nu e normal dar nici nu pot să nu le dau (parțial) dreptate: acoperă o lipsă de viziune și comunicare a Primăriei generale.

În ce fel de București vrem să trăim și să activăm? Răspunsul, oricare ar fi el – bazat pe date sau mituri – nu poate să vină de la un sector. „West side is the best side” dar căldura, transportul în comun și aprovizionarea vin din altă parte. Nu e ok, nici pe termen scurt, nici pe termen lung, să trăim în dualitatea asta – lucrurile rele țin de Primăria Generală, lucrurile bune se rezolvă aici în sector pentru că avem o primărie implicată. Primăria Generală, primarul general ar trebui să fie „by default” aliniate cu cei de sector pentru că au și uneltele și banii să negocieze alinierea implementărilor cu viziunea despre oraș.

Știu, de data asta sunt de acord, e SF. Sper doar ca într-o zi să nu mai fie.

Și pentru că nu vreau iar să mi se zică că nu vin cu propuneri, iată câteva:

– Aș testa, pe tot traseul ocolitor al lucrărilor benzi separate pentru transportul în comun (folosind la limită liniile de tramvai). Dacă vii înainte cu o comunicare bună, apoi în timpul primelor săptămâni cu date concrete cât faci cu mașina cât cu transportul în comun, dacă te aliniezi și cu poliția rutieră să ajute și comunici permanent – eu zic că lumea înțelege (în „Orașe Fericite” a lui Charles Montgomery e descris experimentul mai larg din Bogota – cred că îl găsiți si separat, vi-l recomand).

– Aș merge zilnic cu bicicleta pe ruta respectivă – la început o să fie ciudat, te expui multor etichete și ești ținta reproșurilor dar dacă ești consecvent, zic că aduce o schimbare.

– Aș lansa un program „Campioni la pas” – cu app, gamification și tot ce trebuie + premii atractive – pentru cei care renunță la mașină și merg pe jos + transport în comun. Nu numai că se crează o mișcare dar aduni și date foarte necesare pentru deciziile viitoare. Dacă procesul e și super-transparent, va crea la fel o schimbare.

– Dacă și datele culese o susțin, aș muta comunicațional vina pe șoferii singuri în mașină (sorry, îmi pot atrage hate la greu dar dacă datele zic că un procent mare din trafic e din această cauză, nu prea aș avea de ales). În paralel aș culege cât mai multe date despre aceștia – cum spuneam nu toți aleg din dragoste de trafic mașina. Și de acolo ar putea veni date interesante mai ales despre ce ar fi nevoie ca să renunțe și cât de mare e efortul.

– Aș duce un amplu program de culegere de date despre aprovizionare (este una dintre cele mai mari producătoare de trafic). Cu analiză serioasă și amănunțită pot veni soluții neașteptate despre orar, locuri necesare pentru încărcare-descărcare, cantitate etc. Unul similar pe construcții, e la fel de valoros. De comunicare transparentă a rezultatelor nu mai zic, e implicită.

– În cazul Podului Grant – aș fi făcut tot posibilul ca traversarea pietonală și cu bicicleta să fie permanent disponibilă și prioritizată.

– Aș propune o mărire a subvenției la abonamentele de metrou pe perioada lucrărilor.

– Pentru proiectul de la Unirea, aș fi profitat de consolidare să fac un concurs restrâns de propuneri de arhitectură cu top 5 arhitecți la nivel global pentru regândirea completă a zonei – oricare ar fi venit cu soluții ce ar putea deveni iconice pentru București (partea bună e că în general se rezolvă rapid și partea de finanțare/investiții pentru că e dovedit că se recuperează). Dacă completezi cu obligația de a proiecta în parteneriat cu arhitecți din România, ai încă un avantaj. Dreams. I know…

Astea-s câteva – ar putea fi contestate sau – asta mi-ar plăcea – completate cu ale voastre.

Cine știe, poate e nevoie de inspirație pe undeva