Matei Bogdan
Publicat în 15 iunie 2021, 13:44 / 43 elite & idei

Radu Puchiu: Prelucrări la rece

Radu Puchiu: Prelucrări la rece

Una dintre cele mai bune lecții despre răbdare, strategie, management mi-a fost servită în scurta mea ucenicie la un bijutier (da, am făcut și asta acum atât de mulți ani că mi-e și jenă să spun câți). Stați cu mine, e mai lung dar zic că merită.
Ei bine, ca sa ajungi de la un lingou de câteva grame la banda aceea fină ce formează baza unui inel, de exemplu, trebuie să treci prin, să zicem, 15 pași. Primii 10 din ei n-au nicio legătură cu ce îți poți imagina ca fiind apanajul unui bijutier. Ești un soi de fierar mai spălat. Înroșești la o mică forjă lingoul, laminezi trecând prin presă, înroșești, laminezi și tot așa, pe canale din ce în ce mai mici. Nicio plăcere, credeți-mă. Iar metalul se răcește destul de repede și tu abia ai apucat sa treci o singură dată prin presă, și mai trebuie de 100 de ori, fir-ar… Și zici că forțezi puțin că ai brațe și nu te mai duci încă o dată la forja. Până la urmă iese bara care îți trebuie. Și te apuci de cei 5 pași rămași. Altceva, frate! Lucrezi cu penseta, lipești, șlefuiești… Finețe! Și ajungi la penultimul pas: luciul acela final, impecabil, al unei bijuterii. Și pui inelul sau ce ai făcut pe bandă și în loc să strălucească, se exfoliază… Și te întorci cu ochii mirați și cu ciudă la bijutierul bătrân și zici: „Dar de ce? Am lipit atent, am șlefuit încet, cum de s-a întâmplat așa?” ”Problema nu e la șlefuit”, zice el. „L-ai forțat, nu l-ai călit cum trebuie, te-ai grăbit”. ”„Dar ai fost lângă mine, de ce n-ai zis?”, am întrebat eu. „Pentru că e o pierdere pe care mi-o pot permite, pentru că e o lecție pe care ți-o poți permite. Așa știu că ai înțeles și că următoarele 100 o să-ți iasă bine”.
Probabil fiecare dintre voi a avut o experiență de viață sau profesională similară – grăbind lucrurile de bază, ajungi să nu mai poți repara la final. Greșeli de care știai sau compromisuri de început care ies la iveală când nu te aștepți. Uneori viața îți oferă luxul de a le primi la timp, alteori le înveți the hard way.
Dacă lucrezi în administrație vezi asta la fiecare nou guvern, ministru, secretar de stat. „Am venit cu forțe proaspete”, „Facem altfel”, „Nu acceptăm nu se poate!”. Câți nu ați auzit asta. Problema nu e energia, dorința de schimbare, dorința de a transforma ci aplicarea lor la timpii nepotriviți. Forja din exemplul meu avea rolul de a face maleabile straturile de metal. Așa le treci mai ușor, treptat, către forma pe care ți-o dorești. La fel și administrația, poate fi maleabilă dar nu cu forța. Sau poți și cu forța dar îți va „crăpa” când nu te aștepți.
Dar când ești leu/zmeu/zeu politic nu te încurci de detalii din astea. Bagi fulgere și răgete și gata, toate se rezolvă. N-ai tu timp de subtilități. „Să fie PNRR, am zis! E clar?”
Și a fost PNRR… La presiune mare și la rece, cum îi place metalului. Și la lustru, ce să vezi? Bube… „Cum naiba? Că am lucrat până noaptea, oameni dedicați care au pus umărul, poze cu Europa, zâmbete sub măști, forță… Hai înapoi la pilă, vedem ce naiba îi facem!”
Cea mai mare ironie a PNRR-ului este că, urmare a observațiilor Comisiei, trebuie să te întorci la oamenii din diferite instituții care să găsească justificări pentru sume pe care nu ei le-au trecut acolo (pentru că sumele au fost ajustate „de la centru” să dea totalul bine), pentru proiecte care n-au trecut pe la ei (pentru că „acord politic” a fost cuvânt de ordine), asta în timp ce îi ameninți cu concedierea pe la diverse conferințe de presă.
Nu sunt critic, cel mult un observator de la distanță al procesului. Spun doar că, forțând acest discurs, se forțează și un rezultat destul de previzibil.
PNRR nu se respinge pentru că nu ăsta e spiritul, așa e. Și va fi in cele din urmă acceptat. Dar deocamdată nu e acceptabil. Putem îmbrăca această realitate cum vrem. Nu schimbă cu nimic. Și putem discuta oricât despre cât de bun sau rău este PNRR-ul, să căutăm vinovați, planul este al României. Putem nega asta oricât dar afară asta se vede. Și România, că ne place sau nu, atât a putut acum.
Pentru că în mintea noastră „a forja” nu se poate decât un motor. Cai putere să impresionăm Comisia…
Puțini știu că ceea ce ne-a cerut constant Comisia a fost să știm ce vrem. Fraza de care m-am lovit eu: „Păi care e strategia voastră pe domeniul X? Și care acțiuni din implementarea strategiei vreți să le finanțați din bugetul național, care din fonduri europene, care din alte surse?” Filozofia nu e complicată, realitatea românească e.
Așadar, putem să răspundem la previzibilele întrebări: ce finanțăm, de unde și cum coordonăm rezultatele între ele?
Și dacă tot facem exercițiul ăsta, putem măsura după aceleași standarde rezultatele, indiferent de finanțare?
Pentru că întrebările astea vor veni. Și nu numai ele. Deși evident, uneori trebuie repetat: acceptarea planului nu îl transformă automat în realitate. Vă trebui implementat, de aceleași instituții/oameni, folosind același sistem care l-a generat.
Iar când e subțire rău, degeaba iei la pilă…
Vă rămăsesem cumva dator cu ultimul pas pe drumul unei bijuterii – certificarea/marcarea. Fiecare primește acel semn că e din aur sau argint și care e gradul de material prețios în aliaj. Acea ștanță pe care o vedeți pe interior. Ei bine, verificatorii au suficientă experiență cât să ia mici probe din zonele care știu că sunt cu potențiale probleme (de obicei lipituri vizibile, imperfecțiuni ale materialului etc.). Și te trezești cu ele neacceptate. Nici acolo nu se resping, sic!. Dar dacă ai suficientă experiență și știi asta, poți rezolva încă de când ai aprins flacăra prima oară la forjă sau când ai pus prima lipitură. Mai e o asemănare – nici acolo mușchii sau farmecul nu ajută.
Ce vreau să zic este că a fi cinstiți acum înseamnă a salva timp și bani mai târziu. Că a regândi total multe lucruri adunate anapoda, chiar dacă dă rău politic, aduc un bine țării mai târziu. Că dacă alegem să ne consultăm cu mai multă lume decât cei care ne adoră necondiționat, aduce multă încredere mai târziu. Și o sa fie mare nevoie.
Reușim? Eu sper că da.
Sau poate visez/delirez. Dau vina pe febră…

Ultima ora:

ObservatorVictor Vevera, Mireille Rădoi, Doina Banciu: 500 de ani de la „cel mai important document al culturii românești”. Simpozion la BCU „Carol I”

PoliticRemus Pricopie: Este politica o profesie serioasă?

EconomieNovel Research, Editura Club România: Trenduri în reglementări financiare

ExternIulian Fota, despre concluziile summit-ului Biden-Putin

SocialMarian Staș, despre criteriile pentru școlile-pilot: Cel mai important e să vrea și al doilea să poată

EvenimenteVictor Vevera, Mireille Rădoi, Doina Banciu: 500 de ani de la „cel mai important document al culturii românești”. Simpozion la BCU „Carol I”

CulturaFlaviu Predescu: Marile portrete ale lui Nadar. Expoziție la Timișoara

EditorialCiprian Stănescu: Educația viitorului în realitatea mixtă. Top 3 provocări pentru Generația Z



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe