Am rămas pe gânduri după mai multe discuții avute aseară… Văd tot mai multă lume obosită. Nu fizic. Obosită să vadă spectacolul politic, ambițiile mici, ipocrizia, obosită să aștepte, să spere…
Ce s-a întâmplat oare? Mai deunăzi vedeam o mare de luminițe aprinse de miile de oameni în Piața Victoriei. Le-am stins rand pe rand? Nu ne mai adunăm? Ce s-a schimbat?
Și mi-am adus aminte de scena asta din Hunger Games (las mai jos și video). E despre control, e despre „liniștirea” spiritelor, e despre „cumințirea” oamenilor.
Dialogul intre cei care formau vârful puterii e memorabil:
President Snow: „Seneca..why do you think we have a winner? I mean, if we just wanted to intimidate the districts, why not round up 24 of them at random and execute them all at once? Be a lot faster.”
Seneca: (stares confused)
President Snow: (continues by saying) „Hope.”
Seneca: „Hope?”
President Snow: „Hope. It is the only thing stronger than fear. A little hope is effective. A lot of hope is dangerous. A spark is fine, as long as it’s contained. So, CONTAIN it.”
Prea multă speranță, asta aveam. Și era periculoasă. Visam reforme, credeam în oameni providențiali, nazuiam la transformări spectaculoase, la dezvoltare rapidă. Aveam un sistem și președinte care întreținea acest foc mare al speranței.
Ajuns cu piesele sale pe masă, a venit timpul pentru schimbare. Și nu în bine. „Să îmblânzim speranța”, vorba Președintelui Snow. Și uite așa într-un an și un pic, am ajuns sa avem speranțe mici. Poate totuși… Hai ca poate n-o fi chiar așa… Hai să vedem…
Uitând că „our hope is their fear”…
Nu pot sa strâng mii și mii de luminițe. Doar vreau să știți că sunt aici. Și că sper.
Lights on!