In 2008, fiind în echipa organizatoare a Summitului NATO am avut parte de unul dintre cele mai neașteptate și amuzante momente trăite: să mă intersectez cu George W. Bush pe culoarul acela îngust de la toalete. Amuzant pentru că uiți pentru moment de ce ai venit și ce trebuie să faci (bine, namila de doi metri de la Secret Service m-a ajutat un pic în proces) dar totodată revelator și memorabil pentru că în fața mea, la mai puțin de un metru aveam nu pe cel mai puternic om al Planetei la acel moment ci doar… un bătrânel. Amuzat și el de reacție poate, încurcat, un pic jenat, uman.
Am avut ocazia de nenumărate ori apoi să văd prim-miniștri, miniștri, înalți demnitari dincolo de reflectoare, ieșiri publice, discursuri și e foarte interesant să-i vezi într-un mediu informal, relaxat, în care nu sunt forțați să-și ia atitudinea „oficială” a funcției. Ajutând un coleg căruia i se făcuse rău, jucându-se cu copiii, suferind vizibil la auzul unor vești tragice.
M-am întrebat mereu de ce latura asta nu o lasă vizibilă în public, în ieșirile oficiale. Mi s-a explicat nu de puține ori, mai ales din zona consultanților, că nu trebuie să arate slăbiciune, că politica e un joc pentru cei tari, că trebuie să proiecteze permanent putere și siguranță.
Așa o fi?
În fața unor tragedii ca aceea pe care o traversăm, asta e ce așteaptă oamenii? Să fii rece și insensibil? Să fii mișcat de suferința celor din jur e semn de slăbiciune? Pe care o va specula cine? Cu cine te lupți, cu situația sau cu adversarii politici? Și când devine acceptabil să arăți un pic de empatie? La 1000 de morți? La 10.000?
Știu că e nevoie de fermitate, claritate și autoritate în astfel de situații. Dar nu cred că ele sunt în contradicție cu a fi uman. Am avut o discuție recent cu câțiva prieteni pe tema asta, am dat și peste câteva articole, le las ca link-uri în primul comentariu (btw, mulțumesc Cristina pentru cel din Forbes).
Iau și un citat dintr-unul: „Four qualities—awareness, vulnerability, empathy, and compassion—are critical for business leaders to care for people in crisis and set the stage for business recovery.”
Cred că nu se aplică doar în business. Iar la ce se întâmplă acum în sistemul medical, cred că e mai mult decât oricând nevoie de aceste calități. Sper să se înțeleagă că vorbind despre golf, nu ajută. Nici proiectând un succes răsunător într-o competiție politică, nici punând imagini cu super-eroi, nici așteptând ca cel în funcție să greșească pentru ca la viitoarele alegeri să fii ales într-o Românie mai săracă și cu mai puțini oameni.
Nu e nimic mai rău decât ca un om aflat în suferință să se simtă părăsit, lăsat singur. Personalul medical e și el la capătul puterilor. E nevoie de acest tip de leadership empatic. Un umăr pus poate însemna mult, o îmbrățișare poate schimba totul. Hai, nu e greu!
Și cred că mai e nevoie de ceva: pace, consens, construcție, dialog. În liniște, dincolo de reflectoare și senzaționalul media. Oare dincolo de „puterea” pe care vor s-o arate liderii noștri de azi, se află niște oameni capabili de empatie?
Bazat pe ce am mai întâlnit, îndrăznesc să cred că da.