M-a marcat acum ceva timp povestea unei bătrâne. Trecând prin povestea vieții ei, privea ca un eveniment foarte important momentul în care reușise să-și facă casa din cărămidă. „Mă săturasem de spoit”, zicea ea, ”dar eram prea săraci ca să o facem (casa) din cărămidă. Dar am strâns cureaua și tot am făcut-o”. Și mândria asta a reușitei i se citea în ochi la fel ca bucuria că lasă mai departe copiilor ceva mai bun.
Nu știam exact ce înseamnă spoiala așa că am căutat să aflu. Practic aproape an de an, casele de chirpici erau reparate cu un strat nou de lut și paie peste care se dădea cu var. Una peste alta, amâna degradarea casei dar nu-i sporea confortul.
Mi-am adus aminte de povestea ei forțat fiind de o discuție referitoare la cât s-a cheltuit și ce s-a făcut în zona de e-government/servicii digitale la noi. Enorm, spun mulți, pe sisteme neintegrate și de multe ori nefuncționale…
Dar iată că soarta ne e favorabilă: forțațe de criza pandemiei, țările UE își dau seama că trebuie să regândească un întreg ansamblu pentru a răspunde unor crize similare (de la sistemul medical până la modul în care e gândită infrastructura fizică și virtuală) dar și de a folosi acest moment pentru a reforma anume domenii, totul sub o umbrelă de sustenabilitate, grijă față de planetă și oameni. Și tot ele văd că transformarea digitală, noile tehnologii apărute, pot fi cele mai bune unelte în acest sens.
Să construim mai bine, mai solid, cu grijă față de mediu, folosind tehnologii noi – cred că așa poate fi sintetizat planul european.
Ei, ce să vezi? Plasat peste o cultură a spoielii, a amânării degradării, a mimării conformării, la noi rezultă ceva caraghios. Dincolo de ieșirile publice triumfaliste, se ascunde o realitate înfricoșătoare, dacă o privim din perspectiva decalajului. Forțați de moment și Uniune să venim cu reforme, noi am scos de la naftalină proiecte vechi, uneori respinse chiar de cei cărora le prezentăm azi drept transformative. Și pentru că ținta a fost să atingem o anumită sumă de bani, le-am mai și supraevaluat. Casei de chirpici i-am desenat grinzi de beton și i-am pus becuri cu led – și ăsta e proiectul de țară cu care ne vom mândri.
Pe componenta digitală, stăm și mai „bine”: există o soluție miraculoasă – cloud-ul guvernamental, proiectul fanion al digitalizării României. I-am făcut casei și un garaj în care oricine, vreodată, o să poată să-și lase mașina. Nu știm dacă ușile se potrivesc, nu știm dacă și câte încap. Important e să fie, vedem noi apoi.
În rest, pe zona realității digitale se așterne liniștea. Și dincolo de reflectoare, spoim în continuare cum știm. Cârpim ce crapă colo, vopsim ce a ruginit dincolo. Și așteptăm ziua în care vom împodobi casa cu becuri. Cu led, bineînțeles.
Bătrâna din povestea de început făcuse pasul spre o casă solidă cu multe sacrificii. Poate pentru că se săturase de spoit, poate pentru că își dorea să trăiască mai bine, poate că se gândea la copiii ei. Poate puțin din toate. Dar făcuse asta și era mândră de realizarea ei.
„Sacrificiul” care ni se cere azi e să fim onești. Oare reușim?