Acum ceva ani, în Dublin, cineva m-a oprit să mă întrebe unde găsește o anumită stradă. „Oh, am crezut că sunteți de aici”, mi-a zis după ce i-am zis că nu știu dar că încerc cu Google Maps să găsesc. Pentru un român, est-european, proaspăt membru al UE mi se părea amuzant dar totodată fantastic – cumva aspirația aia de a fi parte a unei familii mai mari europene cu care am trăit în anii de după Revoluție se împlinise. Au fost apoi multe alte momente asemenea în alte orașe europene. Tot din registrul amuzant, am intrat săptămâna trecută într-o cafenea în București și am fost întâmpinat în limba engleză. Aceeași surprindere când am răspuns în română.

Sunt european, așa mă simt. Mă simt acasă în tot spațiul ăsta. Rezonez cu istoria sa, cu farmecul său și mă bucur de diversitatea sa. Nu mă simt mai puțin român, dimpotrivă, simt că pot contribui la diversitatea de care vorbeam, că pot fi un ambasador al culturii țării mele, al istoriei sale, al farmecului nostru. Și, credeți-mă, a fost o mare onoare să-mi pot apăra țara când am avut ocazia din postura oficială la fel cum a fost o mare bucurie să pot vorbi despre România ori de câte ori am avut ocazia.

Sunt român în Europa. N-aș vrea să pierd asta. Înțeleg teama de pierdere a identității naționale sub avalanșa de cultură comercială occidentală dar ține tot de mine și de noi să o păstrăm și prețuim. Și prețuirea asta înseamnă grijă ca față de un obiect vechi, rar. Nu ostentativ, că își pierde din valoarea pe care îmi doream să i-o dăm. Nu strig „sunt patriot” la portavoce. Că nu e nevoie. Se vede dacă e.

Sunt român în România. N-am plecat dar asta nu mă face vreun viteaz. Sora mea a avut mai mult curaj, verișoarele mele la fel. Pare un lucru mic dar lipsa de vize ca să ajungem să ne vedem ne dă senzația de apropiere. Sunt la trei ore de zbor. Mental e ca și cum ar fi la Brașov sau Sibiu sau Craiova. N-aș vrea să pierd nici asta.

Sunt ortodox. Pentru mine religia a însemnat în primul rând smerenie. Nu țin post, nu merg în fiecare duminică la biserică dar am respectat fiecare om pe care l-am întâlnit vreodată. Am fost mai aspru și critic cu prietenii decât cu ceilalți. Nu-s un credincios habotnic dar am înțeles pilda și fac bine cât pot în jurul meu. La fel, caut să înțeleg și accept cât mai mult de la ceilalți. Sunt „prea înțelegător” cum ar zice soția mea. Dar n-aș renunța nici la toleranța asta.

Bucuria mea mare e că toate astea pot fi în același timp împreună. Nu trebuie să aleg. Dar mai e ceva care mi se pare important: echilibrul. Vreau mai multă Românie, vreau mai multă ortodoxie, sau mai multă Europă, mai multă diversitate, ok. Dar trebuie să accept că voi pierde altele – prieteni, oportunități, experiențe. Mi-e bine în casa mea dar mi-o doresc plină, nu vreau să fiu singur în „colțul meu de rai”. Și din când în când aș vrea să merg și la alții. Dar nici n-aș încerca orice, doar pentru că e o altă experiență, dacă e înțeleasă paralela.

„Doza face otrava” – cred că i se atribuie lui Paracelsus. Tehnologia favorizează extremele și cred că pe umerii oamenilor trebuie să fie acest efort de a „umple” mijlocul. De a reface echilibrul. De a doza corect. Online și offline.

Reușim în marea asta de zgomot să găsim armonie? N-aș fi eu dacă n-aș crede că da. Chiar dacă punctul de echilibru nu e neapărat unde îmi doresc eu să fie.

Votați cu Lasconi sau Georgescu, foarte bine! Votați, asta e important. După, tot români vom fi. Le-om duce toate, cum zice poetul. Dar votați și cu gândul la ceilalți și la ce se strică. Și nu pedepsiți țara. Că tot noi toți, împreună, va trebui să o reparăm.

#avemtreaba