Hollywood-ul este o fortăreaţă greu de cucerit. Puţini români au reuşit să arboreze steagul României deasupra cetăţii de unde se dă ora exactă în lumea mondială a cinematografiei. Alex Rotaru a găsit calea potrivită. Cu un fond biotipologic pe măsură – copil de actor (mama – Maria Rotaru) şi de dramaturg (tatăl – Eugen Rotaru) – Alex a debutat în cinematografie la vârsta de 9 ani; şi-a făcut ucenicia copilărind printre „cireşari”, fiind parte din distribuţia cunoscutei trilogii din anii ’80 – „Cireşarii” („Cireşarii”, „Aripi de zăpadă” şi „Cetatea ascunsă”). (un interviu de Viorel Vintila, San Francisco pentru Gandacul de Colorado). Călit la şcoala „cireşarilor”, în anul 1992 Alex şi-a făcut bocceluţa şi a plecat în căutarea succesului pe „pământul făgăduinţei” pe care scria – USA. A fost primul român acceptat cu bursa de merit integrala de către prestigioasa universitate MIT (Massachusetts Institute of Technology) – universitate care se află în Top 3 în lume – pe care a absolvit-o cu „highest honors” fiind şef de promoţie. Impresionanta sa carieră continuă cu multiple studii de masterat la University of Southern California, School of Cinematic Arts in Los Angeles, în regie, scenaristică, producţie, montaj, imagine, sunet şi chiar si actorie. Chiar îşi permite luxul de a renunţa la un doctorat în fizică, pentru studiul primei sale iubiri – cea de-a şaptea artă, cinematografia – la USC SCA, celebra şcoala a lui Steven Spielberg, George Lucas, Robert Zemekis şi Ron Howard. Eforturile sale academice au fost încununate de succes şi au fost răsplătite cu titlul de Master of Fine Arts in Film/TV Production. Acum lucrează cu nume de rezonanţă din lumea hollywoodiană. Amintesc câţiva dintre aceşti „heavyweights”: Ian McKellen, Michael York, Kevin Spacey, Richard Dreyfuss, Van Cliburn, Marilyn Manson, Hugh Hefner sau Val Kilmer. În prezent, Alex Rotaru este unul dintre cei mai buni documentarişti de la Hollywood şi nu ar fi exclus ca în anii următori să vedem numele său încrustat pe una din râvnitele statuete OSCAR, fie pentru documentar, sau, cine știe, poate chiar pentru film de fictiune. De mai bine de 10 ani, Alex locuieşte pe coasta oceanului Pacific, în Beverly Hills, într-o locaţie paradisiacă – locul unde s-a filmat celebrul serial, Beverly Hills – 90210. Recent, am avut plăcerea să stau de vorbă cu Alex Rotaru – scenarist, regizor si producător; un filmmaker român care menţine steagul României pe cele mai înalte catarge ale industriei filmului, steag arborat pe redutabila fortăreaţă – Hollywood – care aduce României cinste şi onoare. Aşadar, zi de zi, descoperim că avem, peste tot în această mare lume, români valoroşi. Alex este un reprezentat magnific, este un reprezentat de frunte, un alt premiant al României.

Te rog să îmi spui, în câteva fraze, cine este Alex Rotaru…

M-am născut în Bucureşti dintr-o mama actriţa – Maria Rotaru – şi un tata dramaturg – Eugen Rotaru – si am avut parte de o copilărie extrem de plină, norocoasă şi aventuroasă.
Am avut sansa de a fi actor de film, încă din copilărie; membru al lotului olimpic naţional de fizică în adolescenţă; si student in America la prima tinerete.
Înainte de obţinerea licenţei ca şef de promoţie al departamentului de fizică al MIT, am gustat experienţa unui stagiu de studiu al filmului la Sorbona. Sub influenţa acestuia, după facultate, mi-am întrerupt doctoratul în fizică şi m-am transferat la şcoala de regie a USC pentru masteratul in cinema. M-am stabilit apoi la Los Angeles, oraşul marii mele iubiri, profesând în prezent ca regizor, producător, scenarist şi – uneori – actor.

Nu pot să nu te întreb şi despre experienţa ta din trilogia „Cireşarii”, regizată de Adrian Petringenaru, unde ai interpretat rolul lui Dan. Ce a reprezentat pentru tine acest rol? Regreţi că nu ai continuat o carieră în actorie?

Aşa cum am mai spus-o, de multe ori, experienţele de pe platourile de filmare pentru „Cireşarii”, „Aripi de Zăpadă” şi „Cetatea Ascunsă” au fost printre cele mai frumoase şi formative din întreaga mea viaţă; au hrănit puternic în mine dorinţa de a face film, dorinţa sădită de simpul fapt de a fi copilărit printre oameni de prim rang din teatrul şi cinematografia română.
Simţul aventurii creaţiei unui film s-a-ntipărit de-a pururi în mine, fie că este vorba de lucrul pe platou, deplasarea într-o prospecţie, discuţiile cu actorii sau colaboratorii, ori pur şi simplu actul de a sta de vorbă cu propria mea imaginaţie.
Iar de aici până la a îndrăzni să întind pasul spre Los Angeles n-a mai fost decât distanţa dintre obsesie şi ocazie.
Cât despre regrete, nu am. Actoria îmi place enorm ca menire expresivă, dar mai puţin ca monogamie profesională, şi cred că pot lucra pe scenă sau în faţa aparatului de filmat la orice vârstă, dacă îmi place rolul şi există oferta. De exemplu, chiar săptamâna aceasta am acceptat să joc un rol destul de important într-un film de artă francez care va rula atât în mari muzee de artă modernă (ca Armand Hammer în Los Angeles), cât şi în cinematografe din America.
Nu-mi pot imagina viaţa fără impulsul actoricesc, dar, să fiu sincer, nici nu mi-o pot imagina cedându-i în întregime.

Ştiu că ai fost ofertat cu un rol în celebrul film Liceenii, dar pe care l-ai refuzat datorită părinţilor care au considerat că este mai bine să te concentrezi pe activitatea academică, şi pe fizică în special…Ce poţi spune despre acest moment ? Poate dacă acceptai rolul din „Liceenii” nu ai mai fi ajuns şef de promoţie la MIT…

Ţin minte, cu extremă claritate, momentul în care regizorul Nicolae Corjos m-a sunat să mă invite să joc în „Liceenii”. Eram în clasa a X-a şi tocmai aflasem că luasem premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film pentru Copii şi Tineret de la Piatra Neamţ cu rolul din „Cetatea Ascunsă”… S-a-ntamplat că eram acasa si am răspuns la telefon. Am ascultat cu surprindere oferta lui Corjos: era vorba de „un rol principal, foarte important” în noul lui film, „Liceenii”, şi nu se punea problema unei audiţii, rolul îmi era oferit direct. Desi as fi putut decide de capul meu – slava Domnului, o mai facusem de-atatea ori – nu stiu de ce in acel moment instinctul m-a indemnat să-l chem pe tata si sa-i inmanez telefonul. „Anul ăsta Alex are de studiat pentru treapta II,” a precizat tata, după ce s-a salutat si a vorbit putin cu Nicolae, iar apoi, ţintindu-mi privirea în a lui parcă pentru a-mi opri potenţialul regret, a adăugat: „aşa încât ne pare rău, dar nu poate să facă un film acum.” După câteva politeţuri, convorbirea lua sfârşit. În mod straniu, nu am simţit regret nici pe moment, nici mai tarziu când am văzut „Liceenii” şi uriaşul lui succes – poate datorită faptului că între timp devenisem extrem de pasionat de fizică şi matematică. La Sf. Sava, unde eram elev, concurenţa pe subiectele acestea era acerbă… şi mie întotdeauna mi-au plăcut competiţiile – cu cât mai dificile, cu atât mai bine. N-am aflat nici până în ziua de azi despre ce rol era vorba, si nici nu sunt curios. Unele mistere merita pastrate.

Cum ţi se pare sistemul de învăţământ din State? Cum ai fost primit şi acceptat de către profesori şi colegi?

Norocul şi destinul au conspirat să mă pună în situaţia de a studia la două dintre cele mai puternice instituţii de învăţământ superior din lume – de exemplu la fizică anul acesta MIT este clasată numărul unu mondial, iar la film numărul unu este USC SCA (University of Southern California’s School of Cinematic Arts – n.a). Ceea ce mi s-a părut fantastic la MIT era atmosfera aproape palpabilă de geniu şi tradiţie, iar ca system, în general, insistenţa pe rotunjirea studiilor. Prin asta înţeleg cerinţa ca cei care studiau domenii ştiinţifice să aibă şi un procent din studii dedicat domeniilor aşa-zis „umane” – artă, sociologie, istorie, filozofie, lingvistică, etc. Această cerinţă m-a abilitat să studiez serios film, muzică, şi istorie la MIT (domenii care m-au fascinat dintotdeauna) pentru a absolvi fizica, si, paradoxal, mi-a facilitat insasi pregătirea umanista universitara de care aveam nevoie să părăsesc fizica şi să intru pe fagasul filmului! Forţa USC-ului constă, de asemenea, în tradiţie şi în profesorii extraordinari – profesionişti de vârf din Hollywood care între proiecte vin sa predea un an sau doi – dar ceea ce m-a cucerit definitiv a fost independenţa cuasi-totală care ni se dădea în producţie, înainte de a fi criticaţi la sânge atât de profesori cât şi de colegi… Sentimentul competiţiei şi colaborării erau induse în noi în egală măsură prin faptul că toţi studenţii de la regie erau obligaţi să lucreze ca operatori sau sunetişti, monteuri sau asistenţi la filmele altora: o pregătire optimă pentru o industrie în care multe personalităţi de tip alfa trebuie să colaboreze zilnic fără să cedeze nervos. Primirea pe care ambele locuri mi-au făcut-o a fost extraordinară. Niciunde nu m-am simţit mai protejat şi ajutat ca în mediul academic american. Poate că nu se ştia exact atunci ce-i cu România (am auzit-o pe viu şi eu pe aia cu „capitala voastră este la Budapesta, nu?”; am fost întrebat dacă ii cunosc personal pe Nadia Comăneci, Hagi sau Năstase, si chiar dacă sunt strănepotul lui Dracula……), dar asta era în anii 90 şi între timp multe s-au schimbat în ceea ce priveşte percepţia României în USA. Din punctul meu de vedere, calitatea esenţială a învăţământului american este aceea că sistemul oferă studentului şansa de a se răzgândi şi de a-şi schimba direcţia de studiu, chiar şi radical, la o etapă care poate fi percepută ca tardivă în alte părţi ale lumii.

Interviu publica pe site-ul www.gandaculdecolorado.com