de Remus Ştefureac

În plină epocă eurosceptică în care adversarii ideologici ai Uniunii Europene defilează de-a lungul şi de-a latul continentului, românii rămân pro-occidentali convinşi. În plin avânt al iliberalismului optuz care maschează aceleaşi istorice metehne autocratice ale unor vecini încă tulburaţi de visele iluzorii de dominaţie de acum o mie de ani, românii îşi păstrează o remarcabilă luciditate cu privire la direcţia corectă şi sursa binelui.

Într-o analiză găzduită de Revista Cultura, subliniam că România este o ţară pro-occidentală a cărei orientare nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Deşi uneori se mai pot observa nuanţe în discursul public, vocile politice care adoptă în mod făţiş o poziţionare anti-occidentală sunt în izolate, excentrice şi percepute fie  anti-naţionale, fie purtătoare ale unui steag străin. Observaţia de mai sus trebuie însă explicată cu argumente. Altfel, ea va fi înţeleasă, pe bună dreptate, ca o altă formă de dogmatism care fetişizează pro-occidentalismul României.

Orientarea politicii externe a unui stat este rezultatul a numeroase variabile care ţin de factori istorici sau culturali, dar şi de condiţionări foarte pragmatice precum adeziunea faţă de valorile politice funamentale, interesele economice sau problemele de securitate. Fiecare dintre aceste variabile influenţează elitele politice, economice, culturale ale unei ţări, dar şi reprezentările sociale ale populaţiei. Lipsa de convergenţă între opţiunile elitei şi cele ale populaţiei generează, mai devreme sau mai târziu, crize sistemice, la fel cum congrueţa dintre opţiunile elitelor şi cele ale populaţiei determină orientarea geopolitică solidă şi stabilă a unei naţiuni.

Din acest ultim punct de vedere, cazul României este unul emblematic. În ultimul sfert de veac, şi după o pauză forţată de jumătate de secol, elitele şi populaţia în ansamblu au reînceput să rezoneze simultan în direcţia pro-occidentală. Orientarea pro-vestică a românilor este evident mai veche, putând fi contabilizată încă din perioada regimului comunist când, în anumite perioade de deschidere (finalul anilor `60 şi anii `70) chiar şi elitele comuniste începeau să vadă crâmpee de  lumină, e adevărat, din motive foarte pragmatice,la Washington, la Londra sau la Paris, în locul celei de la Moscova.

După schimbarea de regim din 1989, populaţia în primul rând, iar apoi, în mod trepat şi noile elite politice instalate la putere şi-au manifestat tot mai clar opţiunile. Sondajele de opinie de la începutul anilor `90 surprindeau cu claritate dorinţa românilor de a se reintegra cu întreg ansablul valoric şi instituţional al Occidentului. Iar situaţia rămânea neschimbată după un sfert de veac. Dincolo de faptul că prinţii fondatori ai naţiunii române – Paşoptismul, Şcoala Adreleană – au ancorat ţara şi poporul în reperele civilizaţiei occidentale, dincolo de elementul identitar şi cultural central reprezentat de limba de latină, orientarea românilor a fost dată şi de elementele pargmatice legate  de prosperitatea economică, de sistemul de drepturi şi libertăţi specifice Occidentului. Aşa se face că, într-un sondaj de opinie realizat de INSCOP Research la comanda cotidianului Adevărul în demcebrie 2014,  celebrul Barometru ”Adevărul despre România”, la întrebarea ”La 25 de ani de la căderea comunismului, dvs. care credeţi că ar trebui să fie direcţia înspre care să se îndrepte România din punct de vedere al alianţelor politice şi militare?” – marea majoritate a românilor (86,1%) indică direcţia Vest (UE, NATO). Doar 5,2% indică direcţia EST (Rusia), în timp ce 8,7% nu ştiu sau nu răspund la această întrebare.