Aparent, anularea vizitei Regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei în România și, implicit, a itinerariului său politico-economic face parte doar din seria eșecurilor diplomatice pe care am decis să le inaugurăm anul trecut cu vizita premierului Japoniei la București când, într-un moment de maximă importanță pentru relația bilaterală, Shinzo Abe nu a găsit un omolog cu care să dialogheze posibilitățile avansării legăturii strategice economice dintre Tokyo și București.

Diferența este însă una majoră: dacă obiectivele vizitei premierului japonez în România au fost parțial salvate prin manifestarea intenției clare de a ridica relația bilaterală la nivel de parteneriat strategic, anularea vizitei Regelui Iordaniei reprezintă un eșec pentru a cărui reparare numai comunitatea diplomatică a României poate evalua ce presupune un asemenea efort în termeni de durată, context politico-strategic și oportunități de refacere a credibilității.

Am putea părea tentați să nu alocăm un interes sporit vizitei unui șef de stat dintr-o țară din Orientul Mijlociu în condițiile în care ne-am dezvoltat apetitul spre a tresări doar când ne referim la aliații apropiați și de talie majoră, precum liderii SUA, Franței, Germaniei sau Marii Britanii. Am putea fi ignoranți și să nu facilităm o legătură logică între vârtejul declanșat de la Washington (culmea!) privind tema mutării ambasadei României în Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim, și decizia Regelui Iordaniei de a contramanda vizita sa în România. Dar, dacă am face aceste lucruri, ar însemna să ne batem joc de un întreg eșafodaj construit de diplomația română și la care actorii politici s-au raliat – până mai ieri – pentru a servi intereselor de politică externă ale țării.

Implicațiile anulării vizitei Regelui Iordaniei în România sunt, pe termen scurt și foarte scurt, de ordin politic și mediatic, însă pe termen lung, am putea asista la implicații strategice care posedă un risc major de zdruncinare a politicii externe a României. În același registru, asistăm la o tendință de instrumentalizare nocivă a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite.

În fond, de ce este atât de importantă Iordania în această ecuație?

Geopolitic, Regatul Hașemit al Iordaniei este piesa de stabilitate la o intersecție-mozaica unor puteri regionale (Israel, Arabia Saudită, Egipt), a unor state eșuate sau în curs de reconstrucție (Siria, Irak), a unor state-santinelă ale terorismului (Liban) și a unor conflicte nesoluționate care pot prolifera, într-un moment, o dezordine care să exceadă cadrul zonal.

Cu o politică externă pivotală și echilibrată – de tip ”occidental”, dar înțelegătoare cu specificul sensibil al regiunii cu scopul de a reface bunăstarea acesteia -, Amman-ul a acționat în ultimii 25 de ani ca un ”honest broker” constructiv în relațiile dintre statele din Orientul Mijlociu, în de la convenirea unui pact de neagresiune la semnarea unui tratat de pace cu Israelul în 1994, dând semnalul unei deschideri spre stabilizare a regiunii.

Cu o ancorare internațională și de securitate care se intersectează cu arhitectura euro-atlantică, Iordania deține statutul de partener major non-NATO al SUA și face parte din cadrul de parteneri ai Alianței Nord-Atlantice de peste două decenii.

Dincolo de o sumară definire a politicii externe iordaniene într-un câmp geopolitic specific, Iordania este un actor relevant și prin prisma personalității Regelui Abdullah al II-lea. Monarh al Regatului Hașemit al Iordaniei din 1999, Abdullah al II-lea este un lider influent în regiune și un reper politic major pentru actorii internaționali. Apreciat în mai multe rânduri ca fiind cea mai influentă personalitate musulmană, Regele Iordaniei este unul dintre invitații tradiționali ai Conferinței pentru Securitate de la Munchen, forumul anual informal în care liderii lumii dezbat arhitectura și evoluția sistemului de securitate internațională.

Un amănunt mai mult decât relevant și care conectează elementele cuprinse în discursul premierului României de la Washington la decizia Regelui Iordaniei de a renunța la vizita în România este titlul pe care monarhul Regatului Hașemit al Iordaniei îl deține încă din 1924: prin această tradiție, liderul Familiei regale a Iordaniei – Regele însuși – este custodele locurilor sacre ale creștinilor și musulmanilor din Ierusalim.

Este dificil de luat în calcul că România și diplomația sa, prin implicarea tradițională în Orientul Mijlociu, ar omite un asemenea detaliu și ar putea considera că declarații precum cele ale premierului nu vor rămâne fără consecințe.

O vizită cu implicații strategice anulată de ignoranță. Potențiale ramificații

Decizia președintelui României de a-și anula, în 2017, vizita la Kiev din cauza legii educației din Ucraina care defavoriza minoritățile din această țară a avut un caracter dezaprobator și de sancțiune politico-diplomatică într-un context în care relația dintre Klaus Iohannis și Petro Poroșenko se prezentase în dese rânduri ca fiind foarte solidă, iar România s-a implicat în acțiunile NATO de sprijinire a Ucrainei post-anexare a Crimeei.

În aceeași cheie trebuie interpretată decizia similară a Regelui Abdullah al II-lea, un efect imediat, direct și palpabil al discursului prim-ministrului Viorica Dăncilă de la Washington.

O parte din argumentele prin care putem înțelege caracterul de sancțiune a acestui discurs rezidă în dinamica politico-diplomatică de pe axa București-Teheran din ultimii ani. În 2015, șeful diplomației iordaniene a fost unul dintre oaspeții speciali de la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, într-un efort de netezire a reafirmării intereselor României în regiunea Orientului Mijlociu, un efort care în 2016 era marcat de solicitarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru ca Ministerul Afacerilor Externe să elaboreze o strategie actualizată a României în Orientul Mijlociu, luând în calcul noile dinamici din regiune după acordul nuclear cu Iranul.

În aceeași logică, România s-a numărat printre statele invitate, în 2018, la reuniunea ”Procesului Aqaba” la nivelul miniștrilor Apărării, o platformă de dialog strategic inaugurată de Regele Iordaniei în anul 2015 pentru a spori nivelul de coordonare internațională în lupta împotriva terorismului.

Tot în 2018, în marja Adunării Generale a ONU, președintele Klaus Iohannis și Regele Abdullah al II-lea au dat impulsul politic pentru o vizită a monarhului iordanian în România în 2019, la zece ani de la precedenta vizită, și au pus accentul pentru organizarea celei de-a doua ediţii a Forumului româno-iordanian, eveniment la rândul său anulat.

Adunarea Generală a ONU de anul trecut a fost ultimul moment în care țările candidate pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU își puteau susține candidaturile la cel mai înalt nivel, de la șef de stat la șef stat sau de guvern, după caz.

Mai mult, reuniunea dintre președintele României și Regele Iordaniei a fost, la momentul respectiv, una dintre cele însemnate întruniri bilaterale pe care șeful statului român le-a avut la New York la lucrările forului onusian pentru a promova candidatura României și ea venea pe un fond de neliniște privind poziția țării noastre în chestiunea Ierusalimului și a mutării ambasadelor. Este de reamintit că decizia Statelor Unite de a-și muta misiunea diplomatică de la Tel Aviv la Ierusalim, recunoscându-l pe cel din urmă drept capitală a Israelului, a devenit motivul unei rezoluții a Adunării Generale a ONU susținută puternic de statele arabe și prin care s-a recomandat țărilor lumii să evite astfel de măsuri. Aceeași Adunare Generală care în luna iunie a acestui an va decide cine vor fi noii membri cu statut nepermanent în Consiliul de Securitate în perioada 2020-2021 și unde România concurează cu Estonia din partea blocului ”Europa de Est”.

Din acest context, rămânem cel puțin cu o întrebare fără răspuns: cine decontează efectele unei eventuale pierderi a cursei pentru Consiliul de Securitate al ONU?

Un element secundar menit să înțelegem implicațiile negative anulării acestei vizite este redat de efortul de reparare sau reducere a prejudiciilor de imagine prin anunțarea oficială a programului pe care Papa Francisc, primul suveran pontif care va vizita România după 20 de ani, îl va avea în țara noastră, în timpul vizitei din perioada 31 mai – 2 iunie.

O scurtă mențiune, în loc de încheiere pentru subiectul care a declanșat această zdruncinare a politicii externe românești: este foarte greu de crezut că un element valoric în plus pentru parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite ale Americii depinde de o decizie ”catalogată” și ”impulsionată” a fi îndrăzneață privind mutarea ambasadei României la Ierusalim. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: establishment-ul american, de la cel mai puțin relevant la cel mai important nivel decizional, se pronunță tranșant cu privire la preferințele sale.

Ni-l putem imagina pe președintele SUA, cel care a cerut Germaniei să oprească construcția Nord Stream 2 și să aloce mai mulți bani pentru apărare, să nu solicite și României o anumită măsură care îl interesează în mod direct? În schimb, solicitările Washington-ului la adresa Bucureștiului au rămas neschimbate, iar un element prin care putem continua să onorăm parteneriatul strategic cu SUA și angajamentul față de aliații noștri – alocarea și cheltuirea a 2% din PIB pentru apărare – își testează, de asemenea, credibilitatea.

În fapt, ceea ce degenerează din goblenul țesut la Washington privind angajarea României într-o decizie de politică externă fără a deține elementele care permit acțiunea cu pricina și pus sub sancțiune de un stat respectat din cea mai volatilă regiune a lumii este tocmai tendința unei bucăți a puterii să instrumentalizeze Parteneriatul Strategic cu SUA într-un scop nociv, altul decât cel consemnat în orientarea de politică externă a României.

Edificiul politicii externe a României, pus sub asediu. Care sunt implicațiile strategice ale anulării vizitei Regelui Iordaniei la București