de Robert Lupițu 

În timp ce Vladimir Putin a sperat că prin invazia militară brutală și ilegală a Rusiei în Ucraina va obține o “finlandizare” a NATO și a Europei, el a obținut în schimb o “NATO-izare” a Mării Baltice și a Europei. Acestea sunt, mai mult sau puțin, unele dintre expresiile preferate ale președintelui american Joe Biden, un veteran octogenar al politicii externe americane cu peste jumătate de secol de experiență în relațiile internaționale.

Finlanda a aderat marți, 4 aprilie, în mod oficial, la Alianța Nord-Atlantică, devenind cel de-al 31-lea stat membru al NATO și punând capăt unui proces de extindere care a durat mai puțin de un an și în urma căruia teritoriul Alianței și-a dublat granița terestră cu Rusia, devenită între timp cea mai mare amenințare la adresa securității euro-atlantice după invadarea Ucrainei.

Într-un mod simbolic, aderarea Finlandei la NATO a avut loc în aceeași zi în care Alianța a împlinit 74 de ani de la înființare, prin semnarea la 4 aprilie 1949 a Tratatului Nord-Atlantic de la Washington.

În prezența a tuturor miniștrilor de externe ai NATO, întruniți la Bruxelles pentru o reuniune care să pregătească mizele și deciziile summitului aliat de la Vilnius din iulie 2023, ministrul de externe al Finlandei a înmânat instrumentele de aderare secretarului de stat al SUA, Antony Blinken, reprezentantul gardianului tratatului fondator al NATO, iar președintele Finlandei, secretarul general al NATO și toți ceilalți demnitari euro-atlantici au participat la ceremonia de arborare a drapelului Finlandei alături de celelalte 30 de steaguri naționale aliate.

Prin cele două momente ceremoniale, Finlanda a intrat rapid sub incidența tuturor prevederilor Tratatului Nord-Atlantic, îndeosebi a articolului 5 privind apărarea colectivă, care stipulează că “un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor”.

Momentul ceremonial a fost unul solemn, momentul strategic a predominat, însă.

Imaginea ridicării drapelului Finlandei între cele ale Franței și Estoniei, în ordinea alfabetică a națiunilor aliate, este imaginea “NATO-izării” Europei, căreia îi mai lipsește un singur pixel: includerea Suediei în Alianță, după soluționarea obiecțiilor Turciei.

Aderarea Finlandei la NATO este un moment istoric similar cu alte extinderi ale Alianței.

În anii 1950 ai Războiului Rece, Grecia și Turcia, două țări vecine cu o istorie bilaterală complicată, aderau împreună la NATO. În 1955, Germania Federală intra în NATO într-un moment în care expansiunea sferelor de influență sovietice amenința Europa și se traducea prin apariția Pactului de Varșovia, blocul politico-militar comunist opus NATO.

Nu în ultimul rând, în urmă 20-25 de ani, țările Europei de Est – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, statele baltice, România și Bulgaria – au venit sub umbrela protectoare a NATO, unificând geografia securității euro-atlantice.

Acum, este pentru prima dată când NATO se extinde în plin război de agresiune la porțile sale, printr-un proces de aderare record care a durat doar 11 luni și în urma căruia Alianța își dublează frontiera comună cu Rusia agresoare. Numai Finlanda are o frontieră comună de 1.340 km cu Rusia, iar decizia acesteia de a adera la NATO, împreună cu Suedia, a fost prima mare consecință strategică asupra arhitecturii de securitate europene după ce Rusia a invadat Ucraina, următoarele fiind candidaturile Ucrainei și Republicii Moldova la UE și înființarea Comunității Politice Europe.

Spre deosebire de ultimele extinderi ale Alianței – Albania și Croația în 2009, Muntenegru în 2017 și Macedonia de Nord în 2020 – cooptarea Finlandei aduce un aport strategic, de securitate și militar important în interiorul NATO, armata finlandeză fiind bine înzestrată și în proces continuu de consolidare, țara fiind capabilă să mobilizeze 260.000 de soldați în caz de război și având o flotă de 55 de avioane F-18, cu perspectiva achiziționării avioanelor de vânătoare ultimă generație F-35, capacități aeriene care vor spori misiunile de poliție aeriană aliate pe flancul estic.

Renunțarea la două secole de neutralitate, în cazul Suediei, și la neutralitatea strategică asumată de Finlanda după ce a ținut piept Uniunii Sovietice au devenit istorie, este o redesenare din mers a arhitecturii de securitate europene și schimbare a geografiei de securitate euro-atlantică, Alianța fiind plasată în postura de a proteja 96% dintre cetățenii Uniunii Europene, 23 din cele 27 de state membre ale UE având statutul de aliați NATO.

Acest proces de extindere are loc în timp ce aliații NATO sunt în mijlocul punerii în practică a deciziilor summitului aliat de la Madrid de anul trecut și al pregătirii deciziilor summitului de la Vilnius din vara acestui an. Focusul principal al acestor decizii vizează asigurarea unei apărări înaintate pe întreg flancul estic, unde Alianța a amplasat opt grupuri de luptă în Polonia, republicile baltice, România, Slovacia, Bulgaria și Ungaria.

Asumat ca atare la summitul NATO de la Varșovia din 2016, flancul estic al NATO a fost distribuit și implementat strategic într-o dimensiune nordică omogenă în jurul Mării Baltice, cu accent pe Polonia și țările baltice, și într-una sudică, în regiunea Mării Negre, unde aliații riverani – România, Bulgaria și Turcia – au o istorie mai eterogenă a intereselor strategice. Tributari acestei demarcații de planificare strategică, aliații au adoptat măsuri consolidate de prezență militară în zona Mării Baltice, și adaptate (a se citi inferioare) în zona Mării Negre.

Utilizarea de către Rusia a regiunii Mării Negre ca platformă de lansare a războiului său împotriva Ucrainei a transformat însă acțiunea strategică a Alianței, sudul flancului estic fiind înzestrat pe parcursul ultimului an cu o consistentă prezență militară. Scopul a fost acela de a implementa în procesul de planificare militară a Alianței o abordare omogenă și unitară pentru întreg flancul estic, inclusiv prin decizia de a ridica toate grupurile de luptă la nivel de brigadă dacă situația o impune sau prin hotărârea SUA de a staționa în Polonia și România prezențe militare semnificative care să poată fi, la nevoie, proiectate pe întreg flancul estic.

Schimbarea geografiei de securitate euro-atlantică prin aderarea Finlandei și, în curând, a Suediei are, evident, implicații și asupra flancului estic, transformându-i și îmbunătățindu-i perspectivele. Polonia nu va mai fi frontieră nordică a flancului estic, ci va deveni un nod central. Peninsula Scandinavă, cea mai întinsă din Europa, cuprinde în sens larg Norvegia, Suedia, Finlanda și Islanda, fiind completate la sud de Danemarca și Germania, toate acestea fiind state aliate NATO și asigurând că Europa de Nord este o regiune complet incorporată securitar în NATO.

Cu excepția ieșirii Rusiei la Marea Baltică prin Golful Finlandei și prin exclava Kaliningrad, toate țările riverane la Marea Baltică sunt acum state membre ale NATO sau în curs de aderare, cum este cazul Suediei. La fel și în cazul Consiliului Arctic, organismul care reunește țările învecinate cu cel de-al patrulea ocean al lumii, unde toate statele, cu excepția Rusiei, fac sau vor face parte din Alianță. 

Practic, imaginea “NATO-izării” Europei ne proiectează o linie a apărării și securității euro-atlantice care se întinde de la Oceanul Arctic la regiunea Mării Negre, legând securitatea flancului nordic de cel estic.

Aici intervine și rolul României. O primă acțiune diplomatică a Bucureștiului a fost să invite Finlanda și Suedia să participe la formatul “București 9”, care grupează toți aliații de pe flancul estic al NATO, în timp ce, pe plan militar, Forțele Aeriene Române au dislocat în Lituania un detașament format din patru avioane de luptă F-16 și 150 de militari pentru a participa la misiunile de poliție aeriană NATO în Marea Baltică.

Asigurarea unei predictibilități a regiunii baltice printr-o reducere a riscului de expunere la amenințarea Rusiei poate așeza regiunea Mării Negre, spațiu al conflictului ruso-ucrainean, pe un “fast track” al conceptului de apărare înaintată în cadrul NATO, și să-i confere acestei zone un interes prioritar din partea aliaților și îndeseobi a Statelor Unite, care dezbate o strategie de securitate proprie pentru regiune.

www.caleaeuropeana.ro