Cei care pleacă și cei care rămân. Între ei, un război inutil și absurd. Și incertitudinea zilei de mâine (la propriu). După ei, două orizonturi diferite. Cei care pleacă lăsând totul în urmă, fără să știe dacă mai au la ce să se întoarcă, dacă sau când. Și cei care rămân fără să știe dacă mâine mai există.
Rănile acestui război nu se vor vindeca niciodată. Ce putem face noi, pentru cei rămași sau pentru cei plecați, sunt lucruri mici, prea mici în comparație cu dramele lor. O mână de ajutor, un acoperiș deasupra capului, o pătură groasă, o masă caldă. De mai bine de o săptămână noi, românii, facem asta cum știm mai bine. În București, la Griviței 200, am colectat și trimis peste 110 de tone de alimente, haine, produse sanitare, medicamente și alte obiecte esențiale atât peste graniță, în Ucraina, cât și la centrele de refugiați din România. Telefoanele sună de la prima ora. Apă, dulciuri, pături, haine, alimente, așternuturi, mănuși, cărucioare de copii. Nevoi mici și mari. Lucruri aparent banale, acum de viață și de moarte.
Nimic nu pare să conteze în fața acestor imagini. Nimic nu poate să aline suferința despărților războiului din Ucraina. Unele definitive, altele fără perspective. Singurul lucru pe care îl avem în comun este strigătul disperat a milioane de ucraineni (și nu numai): OPRIȚI RĂZBOIUL. Acest strigăt trebuie să cuprindă toată lumea liberă. Atunci va fi auzit de tiran și de tirani. Până atunci ne rămâne binele pe care îl putem face. Împreună. Om cu om.
Sursa fotografii: AP Photo

StandWithUkraine

Grivitei200

StopTheWar