” Zeii greşesc . Eroul vine, dar nu convine. Moare. Walkiriile galopează. Brunhilde a adormit. Să vină Siegfried! Wagner a cucerit Bucureştii. Inelul este al lui.” Cam aşa ar suna o telegramă trimisă lumii large din universul fabulos creat de muzica lui Wagner în sala sindicalistă a Palatului.

Spuneam ieri, cu plăcută uimire, că descopăr cu ocazia prezentării tetralogiei wagneriene în această ediţie a Festivalului cît de mulţi wagnerieni există la Bucureşti. România culturală are toate datele să nu guste Wagner. În plus, trăim un timp al cărui spirit (Zeitgeist) este foarte departe de Wagner. Nu mai e loc de mari întreprinderi artistice, pare că publicul rafinat şi-a pierdut gustul pentru monumental şi nici dispoziţia oamenilor de a urma un mare creator în straturile profunde ale umanului nu mai există. Acum, printre cei fini şi cultivaţi, are mare succes mica bijuterie, detaliul lărgit sub lupă, muzica pe corzi puţine, ”less is more”. Nu mai admitem şi nu mai recunoaştem genii titanice. Aplaudăm în picioare doar isteţimea mică, talentul la gram şi aluzia sofisticată. Acestui public, i se livrează ore în şir de muzică de operă densă, măreaţă, ca o Niagară, lipsite de suportul spectacolului. Şi exact acest public nu se clinteşte din scaune, iar la sfîrşit aplaudă şi ovaţionează, în extaz, minute în şir. Dacă nici asta nu e magie, atunci magie nu există! Minunat luni seara a fost că publicul nu părea să fi ieşit din starea wagneriană de duminică seara. Cu această ocazie, am constatat stupefiat că starea wagneriană persistă peste zi. Asemenea consecvenţă la concetăţenii mei, sincer, n-am văzut pînă acum! Mai mult, am sesizat că Wagner dă dependenţă. Luni seara, toţi cei care fuseseră duminică la ”Aurul Rinului”, veniseră cu un singur gînd: mai vroiau. Mii de bucureşteni mai vroiau Wagner! Vă daţi seama cît de puţin ne cunoaştem, de fapt? Artiştii, de cealaltă parte, au părut nu doar pătrunşi de spiritul wagnerian, dar păreau de-a dreptul confiscaţi de magnetismul titanului. Am văzut cum, luni seara, cîntăreţii au devenit mai teatrali, au stabilit relaţii între personajele pe care le-au interpretat nu doar sporadic, cum o făcuseră ieri, ci consistent şi coerent. Wagner a cîştigat din nou: aşa cum visa, muzica sa cheamă teatrul. Cîntînd cu atîta dăruire Wagner, soliştii au început să joace pur şi simplu. În general, măreţia destinului în eternitate al acestui compozitor pare a consta într-un fel de insolenţă suprerioară, un fel aroganţă la care singur îşi dă dreptul pentru că, în termeni camilpetrescieni, el a văzut ielele şi noi nu. În 1906, Edouard Schure scria într-un volum dedicat lui Wagner că acesta ”contrazice secolul”, părînd a se aşeza împotriva tuturor lucrurilor ce par fireşti. În 2013, observaţia îşi menţine valabilitatea. Wagner contrazice şi secolul acesta. Iar replica pe care el o dă lumii acestui secol, iată, generează ovaţii îndelungi tocmai de la oamenii secolului. Orchestra Rudfunk a fost, iarăşi, sub cele mai generoase stele ale constelaţiei Wagner, iar dirijorul Marek Janowski pare un fel de Prospero cu toate cărţile la el. Furtunile cele mai cumplite şi primăverile cele mai frumoase, pasiunile cele mai înalte şi dubiile cele mai ceţoase – totul e în puterea baghetei lui, pe care o mînuieşte cu gesturi reţinute, parcă ştiind cîtă putere zace în ea. Dintre cîntăreţi – toţi, foarte buni – remarc îndeosebi pe Petra Lang (Brunhilde), care a înălţat acest rol mai sus decît îmi puteam imagina. Petra Lang a avut o vocalitate care, pe alocuri, nu mai venea doar din corzile ei vocale, ci dintr-un fel de aură sonoră a personajului, de dincolo de apreciata mezzosoprană germană, dintr-un orizont nevăzut în care Brunhilde există cu adevărat, cu tragedia ei cu tot.

articol integral pe www.adevarul.ro