De cîte ori merg la biserică, vizitez pangarul. O scurtă zăbovire între cărţi, cd-uri, icoane şi diverse alte obiecte bisericeşti mi se pare că prelungeşte, cumva, experienţa liturghiei sau a rugăciunii într-un spaţiu intermediar, aflat între sacru şi profan, între raiul lumii din interiorul zidurilor bisericii şi infernul lumii din afara acestor ziduri.

Borges îşi imagina raiul ca pe o bibliotecă. Mie mi se pare că, dacă purgatoriul există, acesta e cel mai potrivit loc pentru cărţi şi obiecte religioase – ultimul loc în care cărţile şi icoanele şi crucifixele mai au sens. Pedepsele mîntuitoare din purgatoriu sînt, îmi imaginez, lectura şi contemplarea chipurilor iconice. Dacă le primeşti cu umilinţă, mergi în Cer, acolo unde nu mai e nevoie de nimic! Pangarul te pregăteşte cumva pentru această experienţă.

Orice biserică serioasă are un pangar bine gestionat. Amenajarea, anvergura şi aprovizionarea pangarului este unul dintre criteriile mele de apreciere a felului în care este gospodărită o biserică. La Bucureşti, îmi plac mult pangarele unor biserici ca Antim sau Darvari. Duminica trecută, la Darvari, am achiziţionat o cărticică (în format de buzunar abia trece de suta de pagini) a lui Vasilios Bacoianis, intitulată „Vorbele pot răni. Cum să nu greşim prin cuvînt”. Bacoianis, născut în 1953, este arhimandrit grec de Patras, cu masterat şi doctorat american, autor de oarecare succes în nişa literaturii creştin – ortodoxe actuale.
Am cumpărat „Vorbele pot răni” imediat ce am văzut-o, pentru că subiectul mă preocupă mult. Cele mai multe rele, oamenii le fac vorbind. Mai multe decît făptuind. Cuvîntul este ca o armă cu efect devastator aflată la îndemîna fiecăruia şi de a cărei forţă de distrugere foarte puţini deţinători sînt conştienţi. Vedeţi cît de înspăimîntată e lumea că un stat nebun, precum Iranul, poate avea arme nucleare? Dar nimeni nu pare a fi înspăimîntat că fiecare om are la îndemînă o armă la fel de ameninţătoare: vorbele. Interesant este că acelaşi cuvînt care poate mutila are şi însuşirea zidirii, a întemeierii, a unirii, a mîngîierii. E ca o otravă care, depotrivă, vindecă şi ucide. Cuvîntul poate transporta şi iubire şi ură. Neutralitatea lui absolută mă îngrijorează cel mai mult. Faptul că nu se revoltă cînd e folosit întru rău şi este pliabil pe efecte retorice exact ca în cazul în care e folosit întru bine, mi se pare un scandal cosmic!

Din Decalog, porunca cea mai nesocotită este cea de-a noua: „Să nu mărturiseşti strîmb asupra aproapelui tău”. Oceanul de calomnii, injurii şi insulte în care trăim fac din biata poruncă a IX-a o frază care stîrneşte zîmbete şmechere. Autoritatea Decalogului există, încă, în anumite porţiuni ale sale. Încă sîntem oripilaţi dacă cineva ia viaţa cuiva, de pildă, sau dacă îşi urăşte părinţii. Dar în alte privinţe (să nu rîvneşti ce-i al altuia, să nu furi sau să nu mărturiseşti strîmb asupra aproapelui), Decalogul a devenit un fel de dădăceală pe care omul recent o priveşte cu aerul acela „mda, sigur…” deprins în filme hollywoodiene („yeah, sure…”).
Show-ul politic tv a luat locul vechilor lupte de gladiatori din arenele antice. Să îl ucizi cu vorba, la televizor, pe adversarul tău este tot ce îşi doreşte forul mai mult. Voluptatea uralelor cu care e poporul reacţionează cînd aude înjurătura groasă, jignirea cea mai infamantă, jegul lingvistic aplicat pe faţa adversarului nu este, cred, egalată de vreo altă distracţie publică. Nivelul limbajului folosit scade vertiginos şi această degradare e salutată de popor cu puncte de rating şi voturi în alegeri. Ei bine, în acest context, eu vă recomand cărţulia lui Vasilos Bacoianis şi vă amintesc un pasaj cutremurător din Pilde (18,21): „În puterea limbii este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănîncă din rodul ei”. Da, chiar aşa, folosinţa vorbelor este o chestiune de viaţă şi de moarte. Şi cel mai vulnerabil la vorbe este chiar sufletul celui care vorbeşte.

www.evz.ro