Sever Voinescu: Asteptandu-l

de Sever Voinescu
Samuel Beckett a murit pe 22 decembrie 1989. În ziua în care pentru el s-a sfîrşit, pentru mine a început. În destinul său, aşteptarea s-a stins. În al meu, aşteptarea, pînă atunci cuminte, gri, pe cît de mare pe atît de domoală, s-a colorat agresiv, a explodat ca un ţipăt, a devenit o farsă, m-a obosit şi m-a îmbătrînit cu o frenezie căreia, privind acum în urmă, sînt uimit că i-am supravieţuit.
Lumea mea de acum este perfect contemporană cu posteritatea lui.
Aproape toţi cei care l-au văzut pe patul ultimei suferinţe mărturisesc uimitoarea serenitate “care semăna cu răbdarea unui sfînt” (Robert Scanlan) cu care aştepta moartea. O aură ascetică l-a urmărit toată viaţa. A ocolit cu precauţie atenţia publică, era renumit pentru travaliul chinuitor pe fiecare cuvînt scris, iubea copii, iar generozitatea sa a devenit legendară.
“Dar, nu a fost un sfînt…” – spune scenografa Jocelyn Herbert gîndindu-se la relaţia lui cu Suzanne Deschevaux-Dumesnil, partenera sa de o viaţa şi, spre final, soţia sa. A înşelat-o cu nenumărate alte femei, a băut prea mult şi era, de fapt, obsedat de el însuşi. “…şi slavă Domnului că nu a fost un sfînt!”, continuă Jocelyn, care l-a cunoscut bine. Nu era, desigur, un sfînt. Chiar circumstanţele în care a cunoscut-o pe Suzanne în ianuarie 1938 (el zăcea în spital, înjunghiat de un proxenet cu care nu se înţelesese la preţ), nu evocă imediat sacrul. Dar avea, totuşi, un aer mistic autentic, evident în fotografiile tîrzii. Era un păcătos de sfînt.
A fost cel dintîi care a hăituit realismul pînă l-a lăsat fără suflare, a extirpat din el misteriosul frison pe care îndeobşte îl numim viaţă, şi a înfăţişat ce a rămas cu un fel de bucurie tristă. Da, bucurie tristă. Nimănui nu i se potrivesc mai bine paradoxurile decît lui Beckett. La ceremonia de decernare a premiului Nobel, pe care l-a obţinut în 1969, Beckett a lipsit, iar vocea care a prezentat premiantul a spus: „Amestecaţi o imaginaţie puternică cu o logică in absurdum şi ceea ce obţineţi este fie un irlandez, fie un paradox. Dacă e un irlandez, aveţi paradoxul oricum”.
Ionesco e mereu comparat cu el. Ba chiar există o dezbatere stupidă: „cine a scris prima piesă absurdă?”. Mai mult decît diferenţele, tulburătoare sînt asemănările dintre cei doi: amîndoi au avut o relaţie traumatizantă cu tatăl, amîndoi trăiau un love-hate exasperant pentru ţara în care s-au născut (cînd s-a mutat în 1939 în Franţa, Beckett a spus unor prieteni că preferă să trăiască într-o Franţă în război, sub ocupaţie, decît într-o Irlandă în pace şi liberă), amîndoi s-au stabilit la Paris, amîndoi au scris în franceză după ce primele producţii literare au fost scrise în limba locului de naştere ( Beckett: „Scriu în franceză pentru că e singura limbă în care poţi să scrii bine fără să ai stil”), amîndoi au ajuns la dramaturgie relativ tîrziu în viaţă. În fine, amîndoi au fost prieteni cu Emil Cioran, fără să fie deloc prieteni între ei.
Cioran : „Textul francez Sans se numeşte în engleză Lessness, cuvînt inventat de Beckett, ca şi echivalentul german Losigkeit. Cuvîntul acesta, lessness (la fel de insondabil ca şi Ungrund al lui Bohme), mă vrăjise într-atît, că într-o seară i-am spus lui Beckett că nu mă culc pînă nu găsesc în franceză un echivalent acceptabil. Ne-am gîndit împreună la toate formele posibile sugerate de sans şi moindre. Nici una nu ni s-a părut că se apropie de inepuizabilul lessness, amestec de privaţiune şi infinit, vacuitate sinonimă cu apoteoza. Ne-am despărţit destul de dezumflaţi. Ajuns acasă, am continuat să-ntorc pe-o faţă şi pe alta în minte acest amărît de sans. Cînd eram gata să capitulez, mi-a venit ideea să caut în jurul latinescului sine. I-am scris a doua zi lui Beckett că sineite mi se pare cuvîntul visat. Mi-a răspuns că se gîndise şi el la acelaşi cuvînt, poate că în aceeaşi clipă. Totuşi, soluţia noastră, s-o recunoaştem, nu era o soluţie. Am căzut de acord că trebuie să reunţăm la căutare, că nu există un substantiv francez capabil să exprime absenţa în sine, absenţa în stare pură şi că trebuie să ne resemnăm cu mizeria metafizică a unei prepoziţii.”
Ultima ora:

ObservatorAlina Bârgăoanu: „România trebuie să inițieze programe de alfabetizare media și informațională, cum au țările baltice”

PoliticLigia Deca, numită secretar general al Comisiei Naționale a României pentru UNESCO

EconomieCorina Vasile: IT-ul românesc nu mai este competitiv cu Bulgaria, Republica Moldova, dar nici cu Polonia sau Ungaria

ExternAlexandru Grumaz: Supraviețuirea Europei!

SocialAndrei Caramitru: Studiu despre analfabetismul funcțional

EvenimenteAndreea Negru: Am avut onoarea de a discuta cu doamna Roxana Mînzatu, Vicepreședinte Executiv al Comisiei Europene, despre teme esențiale pentru viitorul economic și social al României în contextul actual european

EditorialRadu Puchiu: 𝗦̦𝘁𝗶𝘂

CulturaAndreea Paul: Conflictele intergeneraționale au un remediu fantastic prin teatru
Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe