de Sever Voinescu

M-am obișnuit cu spaimele pe care mi le dau Bucureștii – un oraș ”ca o cursă de șoarici”, vorba lui Mircea Cărtărescu.

Știu, deja, că în acest oraș moartea e mai șireată decît oriunde altundeva. Aici se moare devorat de cîini vagabonzi, precum copilul acela în 2013, se moare dînd cu motocicleta în gropi săpate pe carosabil, precum polițistul din coloana lui Oprea, sau se moare ars de viu în timpul unui concert rock, precum tinerii de la clubul Colectiv.  Anunțurile despre asemenea tragedii lovesc sacadat în ecranele tîmpirii noastre, anticipînd marele anunț, al marelui dezastru, ca și cum ne avertizează că orice-am face nu vom fi pregătiți să-i gestionăm cît de cît urmările. Spaimei, sufletul meu îi răspunde cu obișnuirea. Ce-aș putea face? Primari mai destoinici și mai devotați nu vor cîștiga niciodată alegerile în acest București, iar un sistem medical și de urgență mai eficient decît avem nu cred că vom putea avea în timpul vieții mele în această țară.

Dar, dacă mă pot obișnui cu gîndul că tragedia cea mare mă poate aștepta, rînjind, după primul colț, totuși, nu mă pot obișnui cu cîte un detaliu mic, administrativ, birocratic, parcă strecurat de Diavol într-o procedură banală anume pentru a exploda, cataclismic, la momentul hărăzit. E ca și cum sînt resemnat cu privire la marele final, dar încă mă revoltă micile detalii care-l fac posibil.  Adică, înțeleg să mor, ca bucureștean, într-un dezastru haotic-eroic gestionat, asumînd că așa e spiritul nației în care m-a plasat Dumnezeu, dar mă enervează să știu că aș fi putut să nu mor dacă cineva ar fi învîrtit altfel o hîrtie într-un anumite birou, la un moment dat.  În cazul de la Colectiv, sînt stupefiat să aflu că acel club, devenit cuptor de oameni vii, funcționa ”pe proprie răspundere”.

Aflu, așadar, că autorizația de funcționare a unui subsol cu o singură, mică, intrare, în care poți aduce sute de persoane să se manifeste în fel și chip sub puterea decibelilor hard-rock și heavy-metal se dă în urma unei declarații pe proprie răspundere. Adică, tu declari că locul se conformează standardelor legale pentru asemenea evenimente (deși, în general, habar nu ai care sînt alea) și ei îți dau autorizația. Procedurile ”pe proprie răspundere”, aparent, au avantajul că nu sînt complicate – nu ți se cer acte, expertize, drumuri, controale anterioare deschiderii, bătaie de cap, adică. În consecință, nici corupție nu presupun – dacă regula e să iei autorizația semnînd declarația și gata, de ce ar mai trebui să corupi pe decident? Știu că sîntem în era luptei cu corupția și e bine că această luptă are un asemenea sprijin popular. Eu însumi sînt un susținător! Dar, mă tem că nu corupția este mereu de vină pentru dezastrele care ni se întîmplă. În fapt, procedurile ”pe proprie răspundere” exclud corupția. Dar, ascund altceva, mult mai grav și, iată, la limită ucigător. Ascund incapacitatea autorității administrative de a-și face, profesionist și la timp, datoria. În mod normal, cînd ceri autorizație de funcționare pentru orice, imediat o echipă de controlori trebuie să vină la fața locului să verifice totul: de la PSI și gestionarea situațiilor de urgență, la igienă și securitate pentru clienți. În acest control, două sînt cuvintele cheie: imediat și echipă. Apoi, această echipă face un raport către Primărie și așa iei sau nu autorizația. Veți spune că o asemenea procedură miroase a birocrație și a șpagă și nu vă contrazic. Dar lipsa acestei proceduri și înlocuirea ei cu ”propria răspundere”, iată, miroase a moarte.

Nu cer capul cuiva și nici nu vreau să văd un spectacol al vinovățiilor pînă la a nu știu cîta relație de cauzalitate. Un scriitor polonez spunea, frumos și înțelept, că nici un fulg de zăpadă din ninsoarea care cade puternic nu se simte responsabil pentru avalanșa care va urma. Nu vreau să aflu cine a inventat înlocuirea controlului firesc cu năucitoarea declarație de proprie răspundere. Vreau, doar, să știu că de-acum înainte aceste controale în spațiile publice vor avea loc și că spațiile autorizate nu devin curse de șoareci cărora le cade capacul. Și mai vreau să știu, măcar, că învățăm ceva din aceste tragedii. Se pare că nu putem găsi firescul unei funcționări administrative decît dacă mor oameni. Doar după ce a murit un om, Primăria a luat cîinii de pe străzi – deși trebuia să elibereze orașul de haite în virtutea firescului. Doar după ce a murit un om, gropile se vor semnaliza mai bine și se vor închide mai repede – deși ele nu trebuiau lăsat căscate cu anii și nesemnalizate în virtutea firescului. Doar după ce au murit niște oameni cluburile vor deveni mai sigure pentru clienți – deși ele trebuiau să nu fie cuptoare de oameni vii în virtutea firescului. Fiecare milimetru de firesc se dobîndește, în acest oraș, cu sacrificii omenești. Pînă una alta, trăim pe proprie răspundere.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

evz.ro