de Sever Voinescu

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, am să-l pastişez oarecum pe Paul Valéry spunînd că civilizaţia europeană este adînc legată de conştiinţa că sîntem muritori.

(Nu-i aşa că, dacă începeam prin a spune „civilizaţia europeană este adînc legată de conştiinţa că sîntem muritori” aţi fi zîmbit, spunîndu-vă „ce banalitate, ce filozofie de doi bani!”? Dar aşa, cînd vă spun că a zis-o cineva ca Valéry, nu mai zîmbiţi, deveniţi mai atenţi şi încercaţi să luaţi aminte. Ştiu asta şi, de aceea, folosesc adesea acest mic truc. Atribui ideile mele altora, unora de care lumea, în general, nu rîde, unora aflaţi dincolo de contestare, unora ale căror scrieri moaie simţul critic, pe bună dreptate. Cînd spun ceva ce mi se pare important dar simt, în acelaşi timp, că are parfumul truismului sau culoarea banalităţii, o atribui imediat unui greu cultural şi ideea mea este, astfel, ascultată. Ştiu, nu este tocmai cinstit ce fac, dar retorica mă învaţă să folosesc orice trucuri pentru a fi convingător. Trebuie să folosesc toate armele şi tacticile pentru a evita barajul de neatenţie, suficienţă şi neîncredere pe care îl poartă cu sine, în mod natural, orice ascultător de azi. Însă, de data asta, chiar nu forţez lucrurile. Paul Valéry a spus că civilizaţia europeană este adînc legată de conştiinţa că sîntem muritori, într- un eseu intitulat „Politica spiritului”, apărut, cred, în 1919. Sau, cel puţin, aşa am înţeles eu ceea ce a spus el acolo. Dacă v-am făcut atît de curioşi încît chiar vreţi să ştiţi cine o fi spus că civilizaţia europeană este adînc legată de conştiinţa că sîntem muritori, Valéry sau eu, mergeţi la acel eseu. În orice caz, eu aşa cred, că Valéry a spus-o primul şi eu v-o redau aşa cum am înţeles-o. De-aia şi zic că-l pastişez oarecum, ca să fiu acoperit şi în privinţa dreptului de autor şi în privinţa apărării seriozităţii acestei profunde banalităţi. Asta, desigur, în cazul în care Valéry chiar a spus aşa ceva. Dacă nu, nu.)

Toate reacţiile noastre în faţa istoriei se înrădăcinează în această conştiinţă. Moartea nu este doar o afacere personală. Intimă, cum spun unii. Atît de intimă încît ajunge în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, zic cei mai progresişti dintre noi. Eşti liber să mori cînd vrei, cum vrei – nu şi unde vrei, la libertatea asta se mai lucrează. Moartea este, aşadar, mai mult decît treaba ta sau a mea sau a lui. Este, în acelaşi timp, şi un dat colectiv. Vor muri nu doar persoanele noastre, ci şi întreaga noastră civilizaţie. Lumea noastră se va sfîrşi cu mult înainte ca lumea întreagă să se sfîrşească. Despre lumea întreagă ştim că se va sfîrşi la fel de sigur precum sîntem că fiecare dintre noi se va sfîrşi. Nu se ştie de ce, însă, ideea morţii civilizaţiei noastre ne intră mai greu în cap. E ca şi cum, deşi murim şi noi şi lumea întreagă, ceva rămîne, totuşi, dincolo de moartea însăşi. E absurd, nu? Ei bine, e uimitoare încrederea noastră, a europenilor, în acest gen de absurd. E drept, în ultima sută de ani, ici-colo, cîte un filozof pesimist, cîte un mistic ori cîte un istoric cu instincte sănătoase (cei mai mulţi istorici au instinctele unei insecte, aşa că te şi miri cum de au ajuns istorici!) au profeţit moartea Europei aşa cum o ştim. Dar profeţia lor n-a fost niciodată luată în serios. Acum, însă, de cînd cu invazia musulmanilor, conştiinţa morţii civilizaţiei noastre a devenit colectivă.

Cînd oamenii unei civilizaţii ajung să fie apăsaţi nu doar de ideea morţii lor, ci şi de ideea morţii civilizaţiei lor, atunci începe sfîrşitul. Iar noi, europenii, sîntem exact în acest punct. Ca niciodată în trecut, trăim toţi sub convingerea că Europa, cel puţin această Europă pe care o ştim, în care trăim acum, moare. Ca întotdeauna, unii zic că e rău, alţii că e bine. Şi nu e vorba doar de pesimişti şi de optimişti, e vorba despre cei care iubesc această lume şi cei care, de fapt, o urăsc. Moartea acestei Europe este un păcat cultural, înainte de orice. Habar n-am cum va fi civilizaţia care îi va lua locul, ceea ce mă sperie încă şi mai mult decît moartea însăşi.

PS Acest discurs nu este al meu, ci al unui prieten care ţine să rămînă necunoscut, avînd, totuşi, ciudata dorinţă de a-şi face cunoscute gîndurile. Dacă, prin absurd, mie mi-ar fi venit în minte un asemenea discurs, aş fi refuzat categoric să-l susţin.

evz.ro