Privesc, înainte de orice, cifrele. Vorbesc despre alegerile prezidenţiale, că ele ne ocupă agenda acum. Aşadar, la alegerile din anii ’90 au venit constant la vot peste 75% dintre electori. La alegerile din anii 2000-2010 – în jur de 60%; cea mai joasă prezenţă a fost înregistrată la turul I al prezidenţialelor din 2004, cînd au venit la vot 54% dintre electori, şi cea mai ridicată prezenţă a deceniului s-a înregistrat în turul I al alegerilor din 2000, cînd au venit la vot 65% dintre electori. Este de precizat că, pînă în 2004 inclusiv, prezidenţialele se organizau concomitent cu parlamentarele. Avem, aşadar, în mod constant o majoritate a corpului electoral care vine la urne să-şi aleagă preşedintele. În privinţa celor care nu vin la vot, cum ziceam, persistă o mare iluzie. Se zice că lipsa lor se explică printr-o exigenţă ridicată raportată la viaţa politică. Ei ar fi, după multe interpretări politice, cei mai pretenţioşi şi, prin urmare, cei mai rafinaţi cunoscători ai politicii. Se crede că ei nu vin la vot tocmai pentru că nu pot fi atraşi prin mijloacele tradiţionale, de genul vorbăriei ori al mitei electorale şi sînt scîrbiţi de toţi politicienii. Ei ar fi, să zic aşa, trofeul cel mare al oricărui candidat – acela care îi va atrage asul de pică în mînecă la pokerul alegerilor. Totuşi, ceva îmi spune că e mai degrabă invers. Că cei mai exigenţi şi mai informaţi alegători vin regulat la urne şi îşi ajustează raţional opţiunile. Dimpotrivă, cei care nu vin la vot sînt, în mare măsură, dezinteresaţi şi, pe cale de consecinţă, neinformaţi. A fi dezinteresat de politică astăzi, în România, este o opţiune personală. O spun răspicat: o opţiune perfect legitimă, ca şi aceea de a te informa despre politică şi de a vota. Informaţia politică este peste tot, la îndemîna oricui – cel care nu o culege, nu o doreşte. De ce ar fi obligat orice român să ştie cine e Ponta şi cine e Udrea, cine e PMP şi cine e PSD, dacă el nu vrea să ştie aceste lucruri? Hybrisul politicienilor îi face să creadă că ei se ocupă de cel mai important lucru pe lume şi că e de datoria tuturor să se uite la ei. Îngustimea unor comentatori îi face să creadă că ceea ce spun ei are ceva de verset evanghelic. Dar asta e treaba lor – viaţa oamenilor curge independent de ei. Motivaţia absenteismului nu mi se pare a fi, aşadar, o profundă judecată a ofertei politice, ci o ignorare a ei. În cazul absenţilor, avem de ţinut cont de doi factori importanţi: migraţia românilor spre alte state şi acumularea dezamăgirilor electorale, dar şi de alţi factori nu atît de consistenţi, dar care, prin adiţie, explică procentajul absenţilor, cum ar fi cazul cetăţenilor moldoveni care au luat cetăţenia română exclusiv pentru un paşaport UE şi sînt complet dezinteresaţi de politica de la Bucureşti (dacă înţeleg bine, ei sînt puţin peste 1% din totalul electoral al României în acest moment). Mai este de spus că imaginea unui corp unitar al absenţilor este falsă – sînt mulţi oameni care au votat în trecut, dar au fost atît de dezamăgiţi, încît nu mai vor să voteze, după cum sînt oameni care erau dezinteresaţi de politică în trecut, nu au votat, dar au venit la urne mai recent, prinşi într-un fel ori altul de spectacolul politicii. Absenteismul nu este un drum cu un singur sens.

Ce vreau să spun este că această alergare după absenţi mărturiseşte o gîndire politică destinată eşecului. Şi, foarte posibil, o neputinţă. Nu cumva cei care trăiesc iluzia unei rezerve electorale naţionale care îi aşteaptă pe ei recunosc astfel eşecul în captarea electoratului activ, viu, dispus şi disponibil?

Sursa: http://dilemaveche.ro