Eliberat de constrîngerile specifice unei campanii în interiorul partidului – unde trebuie să ataci colegul de partid care ţi-e adversar, fără să răneşti partidul, avînd în minte că odată terminată această campanie, vei avea nevoie inclusiv de sprijinul lui, dar trebuie să îi ataci şi pe competitorii din primarele celuilalt partid, fără să pierzi concentrarea pe propriul partid –, Donald Trump a intrat deja în logica unei campanii prezidenţiale. El o atacă sistematic pe Hillary Clinton şi fructifică, abil, diviziunea ideologică accentuată a societăţii americane actuale. Deja rănită grav de atacurile muşcătoare ale lui Sanders, Hillary Clinton primeşte, acum, şi loviturile lui Trump. Aşa că Hillary Clinton, deşi se îndreaptă şi ea către o desemnare aproape certă din partea propriului partid, mai are de luptat, încă puţin, pe două fronturi: cu Bernie Sanders, pentru desemnare, şi cu Donald Trump, pentru Biroul Oval. Faptul că Trump acţionează fără rezerve tactice, în competiţia cu liderul democrat, are două efecte electorale care se văd deja. Primul este acela că Partidul Republican începe, încet-încet, să se unească în jurul său. Faliile nu mai sînt atît de mari şi diferenţele nu mai sînt atît de ireconciliabile pe cît păreau a fi acum trei luni, de pildă. Electorii republicani – dar şi elita partidului – se obişnuiesc cu ideea că Trump va fi candidatul lor în noiembrie. În al doilea rînd, poate şi ca efect al fenomenului acceptării lui Trump în interiorul partidului, distanţa dintre Trump şi Clinton se micşorează. La ora la care scriu aceste rînduri, primele sondaje în care Trump o învinge pe Clinton au început să apară. Contestate de mulţi, aceste sondaje nu au mare valoare acum, căci ceea ce contează în campanii nu este fotografia de moment a cursei, ci trendul. Or, toate sondajele indică un trend ascendent pentru Trump şi descendent pentru Clinton. Sigur, mai avem suficient de mult timp ca acest trend să pălească şi să înregistrăm trendul invers, cel al ridicării lui Clinton şi al căderii lui Trump. Pînă în noiembrie se mai pot întîmpla multe. Putem, însă, deja observa că o anumită dificultate a lui Hillary Clinton atîrnă din ce în ce mai greu pentru ea şi că echipa ei de campanie nu pare să găsească o soluţie eficientă: soţia fostului preşedinte şi fost secretar de stat este întruchiparea sistemului politic în ochii unui vast electorat sătul exact de asta şi se confruntă cu un om venit din afara sistemului, care vorbeşte împotriva sistemului, care ameninţă direct sistemul. Sigur, Hillary Clinton stă foarte bine în preferinţele populaţiei de culoare şi ale celei latino, stă destul de bine şi în preferinţele femeilor albe, doar că revirimentul lui Trump ar putea arăta că asta nu e suficient. Trump, printr-un radical discurs antisistem, ar putea lua suficiente voturi chiar şi din aceste categorii electorale (care rămîn în majoritate apropiate de Clinton), astfel încît suma tuturor voturilor să-i fie favorabilă. Cum va reuşi Clinton să surmonteze dezavantajul de a reprezenta exact ceea ce poporul vrea să schimbe – e greu de spus.Trendul se formează încet-încet. După cum, tot încet-încet, se poate inversa. Interesant, însă, în sociologia politică, este că aceste consolidări sau întoarceri ale unui curent de opinie publică, deşi se clădesc şi se ruinează încet-încet, sînt efectul unor diferite reacţii rapide. Cu alte cuvinte, o sumă de acţiuni sau reacţii bruşte este ceea ce determină un fenomen a cărui principală caracteristică este lentoarea. Şi în această privinţă Donald Trump stă foarte bine; a dovedit de multe ori că e mai rapid decît Clinton. Reacţiile stîrnite la ultima tragedie internaţională sînt o dovadă. Cînd avionul EgyptAir, care efectua cursa 804 de la Paris la Cairo, a dispărut în Marea Mediterană pe 18 mai, Trump a reacţionat imediat pe Twitter cu un mesaj trimis la ora 6 dimineaţa, după ora coastei de est americane, în care a spus pe şleau că e un atac terorist. Clinton a reacţionat mult mai tîrziu, în cursul zilei, şi mult mai diplomatic, vorbind despre posibilitatea unui atac terorist, dar să vedem, nici o pistă nu trebuie exclusă – dînd o nouă probă că stăpîneşte foarte bine discursul politico-diplomatic. Poporul, însă, preferă discursul tranşant şi vrea să i se spună imediat, în alb şi negru, despre ce e vorba. Vorba cuiva – poporul este o dihanie căreia nu-i place să afle veştile proaste cu întîrziere. Trump înţelege asta şi nu ratează să fie primul care vorbeşte. Clinton este mai prudentă – 20 de ani în preajma celei mai mari puteri din lume au instituţionalizat-o cu totul. Fără îndoială, în relaţiile dintre ţări, e bine să fii precum Clinton. Dar în raport cu poporul, doar dacă eşti ca Trump cîştigi. Şi, pînă una-alta, alegerile americane se decid de către poporul american, şi nu de către comunitatea diplomatică internaţională. Dar să nu ne grăbim. Deşi spectacolul e trepidant, zilele trec una după alta în legea lor. Timpul curge indiferent de intensitatea luptei politice şi, vorba americanului, e mai înţelept să iei fiecare zi una după alta, evitînd greşeala de a o considera mai lungă sau mai scurtă decît este de fapt şi decît este orice altă zi.

dilemaveche.ro