de Sever Voinescu

În orașele cu populație mai simandicoasă de la noi a prins moda bicicletei.

E ceva pur, total ecologic și perfect sănătos în mersul cu bicicleta. E ceva, deopotrivă, modest și semeț. Sfidezi mașinile, care au ajuns să fie conduse de mitocani nervoși. Mersul cu bicicleta e ”cool”, e de ”bon ton”. E democratic (se evocă imediat nu știu de ministru suedez care merge cu bicicleta la serviciu), dar într-un fel ceva mai elevat. Avem și argumente pentru spiritele mai pragmatice: în traficul ăsta ajungi mai repede cu bicicleta decît cu orice alt mijloc de transport. Și, desigur, e și oleacă sportiv – se știe, e bine să faci sport. S-au creat grupuri de bicicliști care se întîlnesc în dumnicile însorite prin parcuri și o pornesc pe străzile orașului. Îi însoțesc și îi protejează, lent, echipaje de poliție. Nu ești oraș civilizat dacă nu oprești circulația pe o mare arteră o duminică din două, ca să se dea pe-acolo, nestingheriți, biciliștii. Mai mereu, se lipesc de momentele acestea și politicienii. Sportiv îmbrăcați, cu grijă să asorteze pedala cu casca, mănușile cu șeaua și sticla de apă de pe cadru cu lanțul, politicienii ne transmit astfel că sînt și ei oameni obișnuiți (în fine, cîte de obișnuiți pot fi bicicliștii), dezinhibați și ”de gașcă”. Ceea ce e foarte bine, pentru că așa și sînt.

Biciclismul a devenit, în Europa aceasta complet incapabilă să mai susțină cauze serioase, o cauză serioasă. Noi, ținem pasul – biciclismul a devenit și la noi o cauză. E de bine dacă o susții, e rău dacă bombăni.

Eu nu sînt biciclist. Sînt pieton și, ocazional, automobilist. M-am hotărît să scriu acest articol după ce ieri am scăpat ca prin urechile acului și mă gîndesc că m-o fi ferit Dumnezeu de accident anume ca să mărturisesc. Pe cel mai aglomerat trotuar din oraș, la cea mai aglomerată oră, era cît pe ce să fiu călcat de o bicicletă lansată în viteză, din spate. Mergînd pe trotuar, ca să evit o doamnă mai în vîrstă, am făcut un pas lateral ceva mai larg. În acea secundă, a trecut pe lîngă mine o bicicletă într-o viteză mi-au vîjîit urechile. Dacă pasul meu era cu 20 de cm mai larg, mă pocnea de nu mă vedeam.  Nu e prima oară cînd doar o minune mă scapă nevătămat de bicicletele bucureștenilor trendy, dezlănțuite în slalom pe trotuar. Zic că n-au piste. Ba au, dar nu chiar pe strada aceasta, ci pe următoarea, paralelă cu ea, la doar două minute de mers cu bicicleta. Dar ce le pasă? Ei sînt la modă, eu sînt demodat. Ei merg pe unde vor, așa că, păzea!

Nu știu cum o fi la alții, dar la noi bicicliștii merg cînd pe trotuar (și se bucură de drepturile pietonului), cînd pe carosabil (și se bucură de drepturile vehiculului). Tu trebuie mereu să-i ferești, dacă conduci un automobil, sau să te ferești, dacă mergi pe jos. Ieri, la doar un minut după ce am scăpat de contactul cu biciclistul care mergea ca o nălucă, văd altul. Intersecție mare, patru semafoare. E roșu pe o arteră și verde atît pentru pietoni cît și pentru cealaltă arteră a intersecției. Biciclistul vine pe carosabilul străzii cu roșu, printre automobilele oprite. Ajunge la trecerea de pietoni plină de trecători, virează stînga și o ia, pe bicicletă, printre pietoni, ca și cum e pieton. Ajunge pe partea cealaltă, mai pedalează puțin pe trotuar, după care trece iar pe carosabil, făcînd stînga, pentru că vechiculele care trec prin fața străzii blocate de roșu, de pe care biciclistul venise, au, firesc, verde. Despre zecile de situații în care biciclistul trece direct pe roșu, strecurîndu-se îndemînatic printre picioarele pietonilor care trec strada pe verde sau despre zecile de cazuri în care, aproape lipiți de bordură, dar pe carosabil, vin pe contrasens, nu mai pomenesc acum. Automobiliștii știu bine că trebuie să fie cu ochii în patru după bicicliști pentru că, în trafic, sînt atît de imprevizibili încît ai uneori impresia că sînt inconștienți – apar lîngă automobil în mai puțin de-o clipă, pot veni din absolut orice direcție, în sprint vijelios spre orice punct de pe hartă.

Știu, mi se va zice că n-au piste. Bun, n-au pe toate străzile, dar în centrul Bucureștiului, cel puțin pe unele mai mari, au. Însă îi doare-n cot de piste. Nu le folosesc deloc. Rarisim am văzut cîte un biciclist pe pistele amenenajate și raportate ca să îndeplinim standardele de oraș civilizat. Bicicliștii merg tot pe unde li se pare lor că ar trebui să meargă. Adică, peste tot. Trăim un fel de supremație morală a bicicletei – toți, că-s pietoni sau automobile, ar trebui să se dea la o parte cînd apar bicicletele.  O fi ceva foarte european în biciclism, dar e ceva foarte românesc în biciclismul urban de la noi.

În 1884, Mark Twain a scris o mică povestioară intitulată ”Îmblînzind bicicleta”, în care povestește, cu un haz nebun, cum a învățat să meargă pe bicicletă. Avea deja peste 45 de ani, iar bicicletele erau cu adevărat acrobatice atunci, avînd o roată mare și una mică.  Povestirea se încheie cu următorul rînd: ”Cumpără-ți o bicicletă. N-o să regreți, dacă o să supraviețuiești.”

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

evz.ro