În decembrie 1911, Octavian Goga este condamnat de către autoritățile imperiului pentru activitatea publicistică pro-românească și dus la temnița din Seghedin. Într-o dimineață, sergentul-gardian pătrunde radios în camera în care poetul era închis și îi spune că are un vizitator. Cine? Sergentul nu știe, e un străin care abia o rupe pe ungurește, trebuie să fie însă mare boier, că a dat bacșișuri tuturor, în dreapta și-n stînga, dar și om cumsecade trebuie să fie, că i-a mîngîiat pe creștet pe nepoții sergentului și i-a miluit și pe ei cu cîte o coroană. Goga nu-și putea da seama cine era vizitatorul care a stîrnit atîta bună dispoziție în corpul de gardă, dar a aflat imediat ce a intrat în sala de vizite. Vizitatorul era I.L. Caragiale. 

Venit direct de la Berlin, mînat la Seghedin de dorul de Goga și atît (Șerban Cioculescu ne spune că Goga era „cel mai iubit dintre toți ardelenii de către Caragiale, după Coșbuc”), Caragiale îl abordează direct: „Am venit să văd cum o mai duci aicea la pension. Ți-am zis eu să te astîmperi? Ia ridică mîinile să văd urmele lanțurilor. Așa, uite ți-am adus niște merinde și două sticle de șampanie să le bem noi doi, laolaltă, aicea la magyar királyi államfogház, mă rog frumos…”. Vizita a durat trei ceasuri, în care Caragiale l-a binedispus pe mai tînărul său prieten, printre pahare de șampanie, vorbind năvalnic, gesticulînd și plimbîndu-se prin încăpere în sus și-n jos. Un șuvoi de vorbe încărcate cu o charismă ieșită din comun, o înșiruire unică de paradoxuri, fulgere și mîngîieri, glume și avertismente serioase… „N-a fost minte să stăpînească cuvîntul cu mai multă siguranță, să-l frămînte și să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, rîs și plîns, era alinare dulce și durere sălbatică”, își amintește Goga.

Continuarea, aici.