de Sever Voinescu

Nuvela ”Bartleby” de Herman Melville este un caz cu totul aparte în istoria literaturii. Rar s-a întîmplat ca destinul unei opere literare să fie în cel mai adînc acord cu vibrația textului însuși.

E greu de spus ce a fost în mintea lui  Herman Melville cînd, în 1853, la doi ani după ”Moby Dick”, a publicat, serializată în două numere succesive ale unei reviste literare, povestea intitulată ”Bartleby, the Scrivener. A story of Wall Street”, în deplin anonimat. Ulterior, povestea a mai fost publicată pe de-a întregul în altă revistă, de data asta cu semnătura autorului. Fără să producă cine știe ce ecouri, strania poveste a straniului copist Bartleby a rămas undeva, sub radarul interesului general, încă vreo 7 decenii. Prin anii 1920, cînd literatura întreagă a început o nouă vîrstă, povestirea a ieșit din nou la suprafață, a fost imediat declarată o capodoperă și a devenit, așa cum este și astăzi, un adevărat ”text cult” pentru iubitorii de proză scurtă. Revenirea la ea ca la un fel de altar al prozei scurte, însă, nu i-a știrbit nici misterul, nici expresivitatea. Cel mai ușor este să clasezi ”Bartleby” în categoria literaturii absurde. Doar că eroarea ar fi enormă, căci nu despre absurd e vorba aici.

Bartleby a devenit un idol al multor însingurați care refuză, cu bun simț, cele ale lumii. Rămîne faimoasă formula cu care el respinge, aproape coregrafic, solicitările care i se fac: ”Prefer să nu… (I would prefer not to…)”.  Și nu e vorba doar despre agasantele rugăminți ale celor din jur care, în cele din urmă, prin adiție, îți consumă o bună parte din viață. E încă mai mult – Bartleby preferă, de la un moment dat încolo, să nu mai mănînce…

Comentînd povestirea, Giorgio Agamben reamintește teoria aristoteliană a puterii, conform căreia ”puterea de a fi sau de a face ceva constă exact în puterea de a nu fi sau de a nu face acel ceva”. Cînd, șocîndu-l pe blîndul său șef, refuză cu această formulă (”Prefer să nu…”) să verifice copiile pe care le făcuse (e vorba despre copii de mînă ale unor acte, căci sîntem într-un birou de avocatură, pe Wall Street, în prima jumătate a secolului al XIX-lea), Bartleby refondează un fel de a fi. Înainte să lucreze în biroul de avocatură, Bartleby lucrase la Poștă, la Biroul Scrisorilor Refuzate, adică în locul în care se decidea ce se întîmplă cu scrisorile care, dintr-un motiv ori altul, nu puteau fi livrate. Acolo, Bartleby a învățat ceva esențial despre viață, ceva ce a aplicat în biroul avocatului unde a devenit copist. Dar, ce anume?

Gilles Deleuze vedea în Bartleby nici mai mult nici mai puțin decît un nou Isus Cristos  venit sub forma unui copist care refuză să verifice ce a copiat (ca și cum Dumnezeu refuză să verifice ce a creat!). În prelungirea acestui gînd, Agamben vedea în Bartleby un Mesia, dar care nu a venit, așa cum e cazul lui Isus Cristos, să slaveze o lume care este, ci să salveze o lume care nu este, o lume deschisă de ”Prefer să nu…”. Cum e această lume a lui ”Prefer să nu…”? Cît este ea de bună pentru sufletul hingherit al omului  – căci detaliul plasării poveștii pe Wall Street este extrem de important? Agamben vede în atitudinea lui Bartleby (care, printre alții, a stîrnit și lui Cioran efuziuni admirative), ”un zbor imobil” deasupra unui platou existențial în care se află, pe de o parte, ceea ce este și, pe de altă parte, ceea ce nu este, iar performanța lui Bartleby este uriașă pentru că formula ”Prefer să nu…”, este tocmai ecuația care ține totul în echilibru.

Și, dacă apropierea pe care cei doi filozofi contemporani o fac între Bartleby și Mesia vi se pare forțată, iată cum începe naratorul lui Melville să vorbească despre eroul său: ”M-aș simți în stare să scriu o biografie completă a altor copiști, dar în legătură cu Bartleby așa ceva este de neconceput. Cred că nu există nici un fel de date pentru o biografie completă și satisfăcătoare a acestui om. Și e o pierdere ireparabilă pentru literatură. Bartleby era una dintre acele făpturi despre care nu se poate afirma nimic precis decît apelînd la izvoare originale, iar, în cazul lui, aceste izvoare sînt foarte sărace. Ceea ce am văzut cu proprii mei ochi uimiți reprezintă tot ce știu despre dînsul, în afară de un anumit zvon despre care voi pomeni mai încolo.”

evz.ro