Zilele trecute, împins de o anumită împrejurare, am revăzut cele cîteva pagini din ”Prelegeri de filozofie a istoriei” în are Hegel vorbește despre mare. Recomand (re)vizitarea lor și pentru că sîntem cuprinși de un anumit spirit estival, dar și pentru că sentimentul infinitului pe care îl trăiește oricine privește marea spre largul ei se cere gîndit dincolo de melancolia obișnuită.

”Nimic nu unește în măsură așa de mare ca apa…”, scrie filozoful, oarecum spre mirarea noastră. Dacă observația sa este pe loc adevărată în cazul fluviilor sau al lacurilor mai mici, în cazul mărilor și oceanelor am zice că nu se verifică. Pînă la urmă, marea este una dintre cele mai stabile și sigure separații, o graniță puternică. ”O mare între doi oameni” este o expresie prin care se marchează o distanță greu sau imposibil de surmontat și nu un spațiu comun, de întîlnire. Așadar, în ce sens unește ea? Poate în sensul în care Platon vorbea despre greci cînd spunea că stau ca broaștele în jurul mării. Odată ajunsă pe țărmul ei, ființa este orientată de mare așezînd-se, magnetic, cu fața către larg. În apropierea mării, oamenii nu pot să se așeze îndelung cu spatele la apă. Dimpotrivă, toată activitatea de la țărm este orientată spre mare. La fel și ”locuirea” țărmului. Situația e similară pe toată coasta mării. Prin urmare, marea unește în sensul în care toți cei care îi populează constant sau temporar coastele sînt orientați cu fața spre același lucru. Hegel mai zice: ”Marea ne oferă reprezentarea indeterminabilului, a nelimitatului și a infinitului. Iar omul, simțindu-se așezat în acest infinit, cîștigă curajul evadării din limitat…” Ieșirea din sine la care ne îndeamnă contemplarea nelimitată a mării marchează deopotrivă istoria intimă a oricui a văzut vreodată marea, dar și istoria mare, istoria lumii. Mă gîndesc că ar fi interesant un studiu antropologic care să explice cum de cele mai multe stațiuni de vacanță sînt pe malul mării și de ce turiștii sînt cuprinși în aceste locuri de sentimentul irepresibil al libertății. Cred că o asemenea explicație ar oferi, à rebours, o privire analitică interesantă asupra chingilor interioare în care ne strunim temperamentele și caracterele cînd trăim cotidian, în inima teritoriului, fără să vedem marea. Pentru cei mai mulți dintre români, a merge la mare înseamnă a pleca de acasă cu toate consecințele. O evadare. O eliberare.

Sursa: http://www.evz.ro/