de Silviu Cerna

În discursul său din plenul Parlamentului de la Strasbourg, la închiderea „Conferinţei privind viitorul Europei”, pronunţat pe data de 9 mai a.c., preşedintele francez Emmanuel Macron a anunţat un proiect de creare a unei „comunităţi politice europene”, care să cuprindă inclusiv Ucraina şi Regatul Unit al Marii Britanii. Din păcate, acest eveniment nu a avut în România prea mare ecou, deşi ţara noastră riscă, dacă acest proiect se va materializa, să rămână la periferia comunităţii europene.

În istoria sa modernă, România s-a aflat de mai multe ori în situaţii dramatice, care i-au pus în pericol existenţa ca stat. Aceste catastrofe au putut fi totuşi depăşite, aşa cum s-a întâmplat în 1907 – când ţărănimea ajunsă la capătul răbdării s-a răsculat, iar autorităţile au înăbuşit răscola în sânge; în 1918 – când Germania şi Austro-Ungaria au ocupat cea mai mare parte a ţării, inclusiv capitala, iar România a fost nevoită să încheie pace separată cu puterile centrale; în 1940 – când România a pierdut fără nici o rezistenţă o treime din teritoriu; în 1944 – când armata roşie a invadat ţara, instaurând un regim comunist prosovietic şi antinaţional; în 1989 – când regimul naţional-comunsit s-a prăbuşit într-o baie de sânge.
Soluţia a fost, de fiecare dată, reluarea şi intensificarea eforturilor de implementare a elementelor definitorii ale civilizaţiei occidentale: statul de drept, democraţia, economia bazată pe proprietatea privată, libertăţile individuale, raţionalitatea critică, ştiinţa. Aceste elemente civilizaţionale nu sunt naturale, ci produsul unei lungi evoluţii istorice, începute prin revoluţia papală din secolele XI-XIII şi continuate prin marile revoluţii democratice din secolele XVII-XVIII. În cazul României, care s-a modernizat târziu şi incomplet, iar apoi a fost ţinută de către regimul comunist o jumătate de secol într-o izolare aproape totală, revenirea la civilizaţia occidentală necesită, printre altele, adoptarea monedei europene unice, ceea ce necesită continuarea reformelor structurale de natură să ducă la finalizarea tranziţiei la economia de piaţă.
La nivel european, principala schimbare produsă în ultimele luni este apariţia unei situaţii geopolitice ce este favorabilă accelerării integrării europene. După cum se arată în discursul amintit al preşedintelui francez, care în prezent este şi preşedintele Consiliului Uniunii Europene, noul proiect politic ar permite „naţiunilor europene democratice care aderă la soclul european de valori, un nou spaţiu de cooperare politică, de securitate, de cooperare în materie energetică, de transport, investiţii şi infrastructură şi de circulaţie a persoanelor.”
Pentru România, această schimbare radicală crează oportunitatea adoptării rapide a euro (şi intrării în spaţiul Schengen). În acest cadru, trebuie subliniat că nu euro ameninţă viitorul României, aşa cum sugerează unele discursuri din spaţiul public românesc, din care nu lipsesc accentele xenofobe, naţionaliste, demagogice, anticapitaliste şi antioccidentale. Dimpotrivă, amânarea sine die a adoptării euro afectează grav interesele României prin excluderea autorităţilor române de la deciziile privind continuarea construcţiei europene şi prin încurajarea forţelor antireformiste şi izolaţioniste din societatea românească. Din păcate, după cum rezultă din „Raportul de convergenţă” publicat recent de Comisia Europeană, România de îndepărtează de îndeplinirea condiţiilor necesare intrării în zona euro, în timp ce alte ţări din regiune (Croaţia şi Bulgaria) încearcă, dimpotrivă, să folosească această ocazie.
Principalul efect pozitiv al adoptării euro este stimularea comerţului exterior, ceea ce poate duce la o creştere economică mai rapidă şi, deci, la un nou impuls pentru recuperarea decalajului faţă de ţările dezvoltate, la noi locuri de muncă şi la o prosperitate mai mare şi distribuită pe scară mai largă. Această concluzie este susţinută de numeroase studii empirice, care arată toate că o uniune monetară determină creşterea importantă a volumului comerţului dintre ţările membre, cu tot ceea ce implică aceasta în planul producţiei, veniturilor şi nivelului de trai.
Un alt efect major este îmbunătăţirea modului în care investitorii străini percep riscul de ţară, ceea ce este important mai ales în cazul ţărilor în care instituţiile sunt slabe, cum este România. Astfel, adoptarea euro elimină riscul valutar, sporeşte accesul la formele de creditare internaţionale într-o monedă de rezervă globală şi, în general, sporeşte credibilitatea instrumentului monetar. Or, toţi aceşti factori determină, printre altele, scăderea costului finanţării activităţii economice.
Al treilea efect este eliminarea distorsiunilor monetare rezultate din prevalenţa monedelor străine (dolar, euro) în anumite genuri de tranzacţii interne, în particular în unele operaţiuni de creditare. După cum arată evenimentele provocate de unele iniţiative legislative (legea dării în plată şi legea conversiei creditelor în franci elveţieni), aceste distorsiuni se pot transforma cu uşurinţă în tensiuni politice cu consecinţe imprevizibile.
Pe lângă amintitele avantaje directe ale adoptării monedei europene, există o serie de efecte indirecte, extrem de importante, deoarece contribuie la finalizarea procesului de integrare, adică la revenirea României la civilizaţia europeană. Astfel, introducerea euro crează un mediu mai stabil pentru întreaga economie, ceea ce este de natură să atragă investiţiile străine directe. Aceste investiţii duc, la rândul lor, la creşterea mai rapidă a PIB şi la reducerea şomajului, la amplificarea comerţului exterior şi, în final, la creşterea nivelului de trai la standarde europene.
Principalul dezavantaj al adoptării euro este pierderea autonomiei monetare, adică renunţarea la posibilitatea adaptării politicii monetare la diverse şocuri prin modificarea corespunzătoare a ratei dobânzii de referinţă şi a cursului de schimb. Există însă o serie de fapte care sugerează că într-o economie periferică, cu grad de deschidere relativ mare şi cu mişcări de capital complet libere, cum este actualmente economia României, politica monetară are o sferă de acţiune limitată. Pierderea politicii monetare independente va fi, prin urmare, mai puţin costisitoare decât afirmă unii adversari ai adoptării euro.
În România, mişcările de capital sunt în prezent complet libere, iar fluxurile de capital şi financiare depăşesc considerabil importurile şi exporturile de bunuri şi servicii. Această împrejurare este benefică, deoarece, având o economie slab dezvoltată şi aflată într-o tranziţie prelungită, România are nevoie vitală de capital străin. Este adevărat însă că, pe lângă investiţiile străine directe, intrările de capital cuprind forme mai puţin stabile, cum ar fi împrumuturile externe, inclusiv cele guvernamentale (datoria „suverană”) şi investiţiile de portofoliu. În aceste condiţii, fluxurile de capital internaţionale, în care este înserată actualmente economia României, sunt influenţate atât de factori interni, cât şi de factori externi. Factorii interni cei mai importanţi sunt: diferenţialul ratei dobânzii (în particular, diferenţa de dobânzi dintre România şi zona euro); profiturile; evoluţia cursului de schimb şi a primei de risc de ţară; etc. Factorii externi, adică factorii situaţi în economiile ţărilor exportatoare de capital sau în economiile ţărilor-gazdă concurente cu România pentru atragerea de capital străin, sunt: imperfecţiunile pieţei; avantajul de monopol (oligopol); externalizarea producţiei ca alternativă la pieţele interne imperfecte; politicile guvernamentale de atragere a investiţiior directe etc. În raport cu aceşti factori, politica monetară internă poate influenţa doar rata dobânzii pe termen scurt şi parţial cursul de schimb. Alte politici interne pot influenţa şi ele, într-o anumită măsură, unii factori, cum ar fi profiturile obţinute de investitorii străini în România, însă, în general, capacitatea lor de a răspunde promt unor inflexiuni în mărimea şi orientarea fluxurilor de capital este semnificativ mai redusă decât cea a politicii monetare.
Problema cu adevărat complicată este că, pe lângă factorii menţionaţi, situaţi mai mult sau mai puţin la interferenţa economiei naţionale cu economia mondială, evoluţia şi structura fluxurilor de capital sunt puternic influenţate de o serie de factori aflaţi complet în afara sferei de incidenţă a politicilor duse de autorităţile române. Dintre aceşti factori, total necontrolabili, pot fi amintiţi următorii: evoluţia dobânzilor la nivel mondial; influenţele regionale şi percepţia situaţiei din regiune de către investitorii internaţionali; lichiditatea globală; etc.
Cu toate acestea, se poate presupune că, după intrarea leului în aşa-numitul „Mecanism European al Cursurilor de Schimb II” (The European Exchange Rate Mechanism, ERM II), care este o fază prealabilă adoptării euro, evoluţiile regionale vor avea efect relativ redus asupra cursului de schimb, având în vedere că o caracteristică esenţială a acestui mecanism este obligaţia statelor membre de a menţine cursul monedelor lor în limitele de ±15%. Reversul este că politica monetară nu va putea utiliza cursul de schimb pentru a influenţa activitatea economică internă.
Concluzia care se desprinde din cele arătate este că, în cazul economiilor în care mişcările de capital sunt libere, iar aceste economii nu sunt economii de importanţă mondială, aşa cum este, de exemplu, economia SUA, politica monetară nu poate asigura concomitent echilibrul intern şi echilibrul extern, adică nu poate asigura un nivel corect atât al cursului de schimb, cât şi al ratei dobânzii. Se regăseşte astfel situaţia cunoscută sub denumirea de „triunghiul incompatibilităţilor’’, în care nu pot exista concomitent fluxuri de capital libere, cursuri fixe şi politică monetară autonomă. Iar aceasta, din motive principiale, nu din cauza incompetenţei conducerii băncii centrale, cum se insinuează adesea în spaţiul public românesc.
În sfârşit, adoptarea monedei euro este susceptibilă să modifice celelalte componente ale mix-ului de politici macroeconomice, în special politica fiscală, care trebuie să respecte prevederile „Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în UEM” (Treaty on Stability, Coordination and Governance in the Economic and Monetary Union, SCG), precum şi reglementarea secorului bancar, care trebuie să fie în concordanţă cu regulile „Uniunii Bancare Europene” (European Banking Union, EBU). Or, având în vedere incertitudinile apărute în ultimul timp cu privire la respectarea de către România a criteriilor referitoare la deficitul bugetar şi la datoria publică, obligaţia respectării acestor cerinţe poate stopa derapajele populiste ale autorităţilor române.
În concluzie, pentru România, avantajele adoptării euro sunt semnificativ mai mari decât dezavantajele, iar, ca urmare, ar trebui ca această ţară să adopte euro cât mai repede cu putinţă. Există anumite indicii că acest obiectiv nu este atât de nerealist, cum poate părea la prima vedere. Ultimele evenimente politice de la nivelul UE arată că România are şansa, poate ultima, de a ieşi din situaţia de ţară europeană periferică. Ar fi al treilea moment astral în istoria recentă a României, după căderea comunismului şi intrarea în structurile euro-atlantice.

www.ziarultimisoara.ro