de Silviu Cerna

În 2024, România se confruntă cu o provocare financiară fără precedent. Datoria publică a ajuns în februarie la 843 de miliarde de lei (168,6 mld. euro), echivalentul a 52,4% din PIB. Doar în primele două luni ale anului, aceasta a crescut cu 57,8 miliarde de lei (11,5 mld. euro).

Se afirmă adesea că România are o marjă de manevră relativ importantă în comparație cu alte țări, care au o datorie publică mult mai mare (Japonia, Italia, SUA etc.). Este adevărat. Însă trebuie ea să o utilizeze realmente?

Argumentul cel mai popular în favoarea creșterii datoriei publice este că statul trebuie să se împrumute pentru a stimula economia. Dacă economia se dezvoltă, statul își va putea rambursa împrumuturile, deoarece veniturile sale fiscale vor crește. Însă, exemple concrete în care acest pretins remediu a funcționat nu prea există: foarte puțini conducători politici sunt dispuși să ramburseze împrumuturile publice în perioadele de creștere economică, deoarece aceasta i-ar obliga să-și reducă cheltuielile și să împartă mai puține cadouri electorale.

Pericolelele creșterii excesive a datoriei publice au fost semnalate încă de Adam Smith: „Când datoria publică crește până la un anumit nivel, nu există, cred, nici un exemplu în care aceasta să fi fost onest și integral achitată”. Într-adevăr, istoria – inclusiv cea recentă – este plină de exemple care arată că creșterea enormă a datoriilor, care apasă asupra multor țări, le ruinează. În prezent, se pare că nu mai puțin de 12 țări sunt în pericol de a intra în incapacitate de plată, pe lângă cele care au dat faliment în anii anteriori.

Aceste crahuri statale au consecințe grave: creditorii sunt nevoiți să-și anuleze o parte însemnată a creanțelor lor asupra statelor respective. Creditorii sunt în principal băncile și investitorii instituționali, iar anularea creanțelor lor afectează întreaga economie: criză bancară, financiară și economică, șomaj, falimentul caselor de pensii și de asigurări, reducerea sau anularea prestațiilor sociale promise de state ș.a.m.d. 

Pentru a opri această spirală negativă, statele realizează, de regulă, o „reformă monetară”, care nu este, de fapt, o reformă. După cum remarcă economistul german Roland Baader: „Nimic nu se schimbă, nici mania statului de a cheltui, nici complicitatea băncii centrale cu politicienii, nici frenezia polemică iresponsabilă a sindicatelor și grupurilor de interese, nici mentalitatea de aviditate și corupție nelimitată a cetățenilor. Singurul lucru care se schimbă este repartizarea averilor cetățenilor”.

Acest proces se desfășoară întotdeauna în același mod, deși în ritmuri diferite: în prima fază, populația este sufocată cu impozite și taxe, până în momentul în care noile creșteri ale dărilor către stat determină reducerea veniturilor fiscale sau întâmpină rezistență din partea cetățenilor.

Continuarea, aici.