Expresia “deficite gemene” (twin deficits) a fost folosită iniţial pentru a descrie situaţia apărută în SUA în perioada 1981-1998 – situaţie caracterizată prin coexistenţa unor mari deficite bugetare şi ale balanţei comerciale. O asemenea situaţie a existat însă în epocă şi în alte ţări dezvoltate, cum ar fi: Australia, Marea Britanie, RFG etc. În urma crizei financiare recente, deficitele gemene ale unor ţări din zona euro (Grecia, Porugalia, Irlanda, Italia şi Spania) au devenit o preocupare majoră pentru responsabilii politici. Situaţia este qvasimilară în regiunea mediteraneeană şi în Orientul Mijlociu, unde tensiunile sociale, politice şi militare au agravat şi mai mult o situaţie economică deja degradată. În fine, deficitele gemene au reapărut în ultima perioadă în România.

Deficitul balanţei comerciale (diferenţa dintre importuri şi exporturi) apare în situaţia în care deficitul bugetului de stat (diferenţa dintre cheltuielile şi veniturile publice) nu este acoperit prin economii private mai mari decât învestiţiile:

B = (X – M) = (S – I) + (T – G) (1)

unde: B-soldul balanţei comerciale; X-exportul; M-importul; S-economii; I-investiţii; T-venituri bugetare; G-cheltuielile bugetare.

Analiza acestei relaţii se bazează pe conceptul de “absorbţie internă” introdus în ştiinţa economică de S. Alexander. Contribuţii importante la studiul fenomenului desemnat prin acest concept au avut, de asemenea, J. Black şi H. Johnson. După cum arată aceşti autori, volumul exporturilor şi al importurilor unei ţări depind de cantitatea de bunuri şi servicii produse de ţara respectivă. La rândul său, deficitul (excedentul) balanţei comerciale are efect negativ (pozitiv) asupra venitului naţional prin mecanismul cunoscut sub denumirea de ,,multiplicatorul comerţului exterior’’

Relaţia de definiţie a absorbţiei este:

A = C + I + G (2)

unde, pe lângă notaţiile anterioare, A-absorbţia, iar C-consumul.

Ca urmare,  relaţia (1) poate fi adusă în forma:

B = Y – A (3)

unde: Y-venitul naţional.

Relaţia (3) are avantajul că arată că deficitul balanţei comerciale, B<0, apare atunci când absorbţia, A, este mai mare decât venitul naţional, Y. În acest caz, valoarea netă a economiilor naţionale, (Y-A), este o mărime negativă, iar acest deficit financiar macroeconomic este finanţat de străinătate prin investiţii directe şi de portofoliu, credite şi alte transferuri de capital. Având în vedere că balanţa comercială are cea mai mare pondere în balanţa plăţilor curente (care cuprinde în plus veniturile primare şi secundare), cele de mai sus sunt valabile mutatis mutandis pentru deficitul contului curent al balanţei de plăţi (diferenţa dintre plăţile curente către şi încasările curente din străinătate).

Posibilitatea coexistenţei acestor două tipuri de deficite – deficitul bugetar şi deficitul balanţei comerciale/contului curent – este confirmată de numeroase studii empirice. Cu toate acestea, problema legăturii cauzale dintre variabilele respective nu este încă elucidată. Riguros vorbind, această problemă nici nu poate fi rezolvată pe baza relaţiilor de mai sus, deoarece acestea sunt, de fapt, identităţi. Cu toate acestea, în prezent, în literatură există un larg consens că deficitul bugetului de stat este cel care cauzează deficitul comercial/contului curent, nu invers.

Astfel, în literatură se arată că principalii factori macroeconomici care determină amplificarea şi persistenţa deficitului balanţei comerciale/contului curent sunt creşterea deficitului bugetar şi reducerea economiilor private (i.e., creşterea consumului privat). Un alt factor cu acţiune în aceleşi sens este politica monetară, deoarece creşterea cheltuielilor bugetare poate fi determinată, într-o anumită măsură, de deprecierea monedei provocată în mod premeditat în scopul diminuării deficitului contului curent. Pe de altă parte, politica monetară restrictivă duce la creşterea ratei dobânzii nominale şi reale, la intrări de capital şi la o apreciere a monedei naţionale susceptibilă să frâneze exporturile şi să stimuleze importurile, ceea ce duce la creşterea deficitului extern. După unii autori, acest mix de politici economice – caracterizat printr-o politică fiscală relaxată şi o politică monetară restrictivă – este cauza cea mai importantă şi mai frecventă a deficitului contului curent.

În celelalte cazuri, deficitul contului curent este provocat de unii factori ad hoc: reducerea exporturilor ţării respective ca urmare a crizei datoriilor externe ale ţărilor partenere, încetarea creşterii preţurilor internaţionale ale materiilor prime, gazelor naturale, petrolului etc., exportate de ţara în cauză, efectul aşa-numitei ,,curbe J’’ etc.

În ceea ce priveşte deficitul bugetului României, acesta s-a redus în anii 2013-2015, însă deficitul contului curent s-a menţinut. După cum rezultă din din tabelul de mai jos, începând cu anul 2016, deficitul bugetar a crescut, ceea ce a determinat majorarea deficitului contului curent.

Conform celor arătate anterior, o asemenea situaţie este asociată cu politica fiscală discreţionară. Într-adevăr, la începutul anului 2017, în România au fost reduse impozitele indirecte (în special cota TVA cu 1pp.), iar în ianuarie 2018 a fost redusă cota impozitului pe profit de la 16% la 10%. Pe de altă parte, au crescut cheltuielile publice, în principal ca urmare a majorării semnificative în 2017 şi 2018 a salariilor din sectorul public, deşi impactul fiscal al acestei măsuri a fost compensat parţial de trecerea contribuţiilor la asigurările sociale în sarcina angajaţilor (ianuarie 2018). De asemenea, guvernul a decis o creştere importantă a pensiilor de limită de vârstă (iulie 2017) şi a promis o nouă creştere a acestora (iulie 2018). Ca urmare, deficitul structural a crescut în 2016 peste obiectivul pe termen mediu de 1% din PIB. Cu toate acestea, atât bugetul anului 2017, cât și bugetul anului 2018 au prevăzut un deficit bugetar de cca. 3% din PIB, ceea ce implică o deteriorare suplimentară a deficitului bugetar structural la peste 4% din PIB (i.e., mult mai mare decât plafonul de 1% din PIB prevăzut de ,,Pactul european de stabilitate și de creștere’’). În plus, cele două modificări ale bugetului efectuate în 2017 (septembrie și noiembrie) au încălcat regulile care interzic majorarea plafoanelor deficitului primar în cursul anului fiscal, precum și normele care interzic creșterea cheltuielilor de personal și a cheltuielilor publice totale în cursul anului fiscal. Ca urmare, Consiliul UE a declanşat în iunie 2017 procedura de deficit excesiv pentru România.

În aceste condiţii, deficitul contului curent al României a crescut din nou în 2017 la 3,4% din PIB, şi cu toate că, în anul respectiv, acest deficit s-a aflat sub limita de atenţie de 4% din PIB, el a devenit al treilea din UE şi cel mai mare din Europa Centrală şi de Est. Astfel, în timp ce majoritatea ţărilor din UE profită de conjunctura economică excelentă pentru a-şi reduce deficitele – bugetar, comercial şi al contului curent  –, România şi le majorează puternic: 3% din PIB deficit bugetar, peste 4% din PIB deficit structural, 7% deficit comercial (în creştere cu 30%, an/an) şi 3,4% din PIB deficitul contului curent. În contrast cu politicile majorităţii guvernelor europene, politica fiscală a guvernelor române din ultimii ani a transformat, aşadar, România în ţara europeană cea mai expusă la pericolul insolvenţei în eventualitatea unei noi crize.

http://www.contributors.ro/economie/deficitele-gemene-si-viabilitatea-politicii-economice/