de Silviu Cerna

Acțiunea statului pentru atingerea unor obiective economice, sociale și politice este prezentată adesea ca fiind de „interes general” („public”). Această implicare a statului în diverse domenii ale vieții economico-sociale este considerată o funcție normală a unui stat democratic modern. În România, unde deceniile de propagandă comunistă au lăsat urme adânci în mentalul colectiv, multă lume pare să creadă că „ridicarea nivelului de trai material și spiritual al poporului (este-SC) țelul suprem al politicii (partidului-SC)” – așa cum se afirma în cuvântările și documentele oficiale din acea perioadă.[1]

Problema este că expresia „interes general” („public”) este neclară, deoarece fiecare interlocutor are propria sa interpretare, foarte diferită de cea a altora. Iar refuzul dezbaterii subminează democrația, deoarece persoanele care nu se pot exprima liber, nu pot gândi în mod clar. Nici o societate democratică nu poate supraviețui mult timp, dacă adversarii politici sunt tratați la fel ca ereticii în Evul Mediu sau ca dușmanii de clasă în comunism.

Unul din cele mai convingătoare argumente în favoarea dezbaterii și libertății cuvântului a fost formulat de filozoful britanic John Stuart Mill (1806–1873): „Nu putem fi niciodată siguri că opinia pe care ne străduim să o înăbușim este greșită; iar dacă am fi siguri că este greșită, înăbușirea ei ar fi tot un rău.”[2] Și, mai departe: „Deplina libertate de a contrazice și infirma opiniile noastre este chiar lucrul ce ne îndreptățește să admitem adevărul lor, în scopul de a acționa; și nu există mijloc prin care o ființă cu însușiri omenești să poată dobândi garanții raționale că are dreptate.”[3] Din păcate, apărătorii toleranței și libertății de exprimare capitulează adesea în fața persoanelor care pretind această libertate, dar exclusiv pentru ele.

Numeroasele interpretări și semnificații contradictorii conferite acestui slogan politic seducător au evoluat în cursul timpului. Aceste comentarii merg de la platitudini absolute și clișee lipsite de sens la  argumente filozofice naive. Idealul politic constând în plasarea idealului mistic al „binelui comun” sau al „interesului general” mai presus de orice acțiune individuală este la fel de vechi ca statul și a fost dezbătut de fiecare dată când s-a pus problema adoptării unor noi reglementări.

Astfel, științele sociale și filozofia politică oferă numeroase interpretări subiective și contradictorii ale conceptului de „interes public”. Economistul și filozoful scoțian Adam Smith (1723-1790), de exemplu, a arătat că omul acționează în funcție de ceea ce consideră el că este interesul său, însă acest interes personal îl conduce ca „o mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea nicicum parte din intențiile sale.”[4] Economistul american Milton Friedman (1912–2006), laureat al premiului Nobel, afirmă însă că în politică lucrurile stau altfel: „În politică există, parcă, o mână invizibilă care operează exact în direcția opusă mâinii invizibile a lui Adam Smith. Indivizii, care intenționează să servească doar interesul general, sunt conduși de mâna invizibilă politică să servească interesele private, ceea ce nu făcea parte in intențiile lor.”[5]

Aceste analize ale relației dintre interesele personale și interesul general sunt importante, deoarece relevă o problemă majoră: fiecare grup social, partid, individ etc., are propria sa concepție cu privire la  interesul general și le contestă pe celelalte, fără a clarifica, de regulă, ce înțelege el însuși prin această sintagmă. Or, cu toate acestea, interacțiunile dintre un mare număr de indivizi, călăuziți fiecare de interesul său personal sau de ceea ce consideră că este acest interes, produc ordine economico-socială, nu haos. Se pune, deci, problema fundamentală a modului în care ordinea economico-socială rezultă în mod neplanificat din acțiunile individuale browniane. Mai precis, este necesară cunoașterea procesului de auto-organizare al sistemului economico-social de diviziune a muncii în condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție, care face ca sistemele economico-sociale să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman.

Într-adevăr, acest proces de auto-organizare constituie una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, care i-a preocupat tot timpul pe marii economişti, de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek. După cum demonstrează acesta din urmă, de exemplu, proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate.[6] În general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex.[7]

Cu toate că lucrurile sunt mai complexe decât par, este normal ca un program de guvernare care declară că urmărește să servească „interesul general”, să conțină o definiție clară a acestui termen, dacă nu de altceva, măcar pentru a preciza ce anume intenționează să facă guvernul în acest scop ambiguu de felul său. În realitate, enunțarea unei definiții formale a interesului general nu constituie o preocupare pentru autorii programelor de guvernare, care utilizează frecvent acest slogan pentru a justifica diverse propuneri sau acțiuni politice. Iar în absența unei definiții clare, sintagma amintită rămâne o formulă generală, lipsită de sens și insuficientă pentru a permite întocmirea unui plan concret, chiar dacă se admite că există mijloacele de acțiune necesare.

Mai mult, reacția unor guverne – în numele „interesului general” – la criticile adversarilor politici, jurnaliștilor de investigație, protestatarilor etc., riscă să conducă la apariția unor situații de genul celor descrise în romanul lui G. Orwell: „1984”. Astfel, măsurile de control etatist și intruziune a guvernului în viața indivizilor, prilejuite de coronaviroză (COVID-19), au depășit cu mult, atât în regimurile autoritare, cât și în cele democratice, consecințele reale ale răspândirii maladiei. Din motive, justificate sau nu, a apărut un fel de „stat polițist digital” – bazat pe supraveghere pe scară largă a populației și delațiune –, care a dobândit puteri enorme, ceea ce, în civilizația euro-atlantică, părea, până nu demult, imposibil. Deoarece, puterea politică se întărește, cel mai adesea, în detrimentul drepturilor indivizilor, există peste tot în lume pericolul ca efectele măsurilor „de urgență” de acest tip să conducă la creșterea permanentă a dimensiunii și apăsării statului.

2. Evoluția istorică a conceptului

După cum am menționat, interesul general și alte asemena mantre politice au fost studiate secole de-a rândul în literatura socială, economică și filozofică. Majoritatea autorilor au acceptat ideea plină de emfază că guvernele trebuie să servească poporul și că poporul trebuie să fie singurul beneficiar al operei de guvernare.

Cu toate acestea, influențate și condiționate de evoluția constantă a spiritului vremii, în cursul timpului, au apărut numeroase definiții și interpretări contradictorii ale acestui slogan politic atrăgător. Ca urmare, literatura domeniului este, în general, confuză și contradictorie.

Se poate totuși aminti, pe lângă autorii deja citați, modul în care este formulat acest ideal de către Platon și școala platoniciană, după care doar funcționarii guvernului au înțelepciunea necesară pentru a stabili ce este „binele comun”. Această concepție se regăsește, de asemenea, în diverse scrieri politice medievale, precum și în numeroasele reglementări economico-sociale apărute în epoca mercantilistă (secolele XVI și XVII–XVIII), care urmăreau întărirea națiunilor europene, aflate atunci în proces de formare.

În aceiași logică, poate fi evocată abordarea filozofului, juristului și reformatorului social englez Jeremy Bentham (1748–1832), creatorul utilitarismului modern, după care scopul guvernării este cea mai mare bunăstare pentru cel mai mare număr de oameni.

Principala influență asupra filozofiei subiacente raționamentelor actuale în legătură cu acest subiect a avut filozoful, matematicianul și scriitorul francez Auguste Comte (1798-1857). În filozofia sa pozitivistă, el insistă asupra faptului că ansamblurile sociale sunt mai puțin cunoscute decât elementele lor componente și că teoria socială trebuie să pornească de la cunoștințele obținute prin observarea directă a acestor ansambluri. Această idee l-a făcut pe Comte să sugereze că doar societatea în ansamblul său are o existență autentică și că numeroșii indivizi care o compun nu sunt decât o abstracție. Ca urmare, acțiunile individuale trebuie interzise, dacă nu servesc interesul public. În această concepție, în care valorile societății în ansamblul său sunt identice cu cele ale fiecărui individ, interesul general servește pentru justificarea acțiunilor conducătorilor și funcționarilor statului, deoarece comportamentele și deciziile lor sunt în interes public. În realitate, contrar ideii că politicienii și birocrații lucrează pentru a servi în mod altruist interesul general, acțiunile lor au adesea o motivație mult mai prozaică: interesul propriu, setea de putere, ideologia etc.

Continuarea, aici.