Matei Bogdan
Publicat în 31 martie 2021, 14:42 / 78 elite & idei

Silviu Cerna, membru în Consiliul de Administraţie al BNR timp de 17 ani, povesteşte cum au fost începuturile Bănca Naţionale, când nu avea resursele umane pentru a realiza tranziţia şi cum independenţa BNR trebuie apărată pentru că este un bun al întregii societăţi româneşti

Silviu Cerna, membru în Consiliul de Administraţie al BNR timp de 17 ani, povesteşte cum au fost începuturile Bănca Naţionale, când nu avea resursele umane pentru a realiza tranziţia şi cum independenţa BNR trebuie apărată pentru că este un bun al întregii societăţi româneşti

♦ La începutul anilor ‘90 când România încerca să se debaraseze de trecut, un proces care ne-a costat anii ‘90, pentru a trece la capitalism, la o economie de piaţă, la deschiderea graniţelor către lumea liberă, Mugur Isărescu, cel care a fost numit guvernator al Băncii Naţionale, s-a îndreptat către Silviu Cerna, un profesor de economie din Timişoara, pentru a fi membru în consiliul de administraţie şi pentru a-l susţine în crearea unei bănci centrale noi, moderne, şi mai ales independentă, dar şi a unui sistem bancar pe două niveluri – bancă centrală şi bănci comerciale, diferit de modelul anterior, de tip sovietic ♦ Silviu Cerna era printre puţinii profesori de economie, alături de Costin Kiriţescu şi Constantin Ionete, de exemplu, care în momentul ‘90  ştiau ceva despre cum funcţionează o bancă centrală într-o economie capitalistă şi care fuseseră expuşi la informaţii şi teorii economice externe înainte de 1989 şi puteau susţine acelaşi model pentru România ♦ De fapt, opt din cei nouă membri ai primului consiliu de administraţie al BNR au fost propuşi de Mugur Isărescu ♦ Într-o opinie scrisă pentru ZF în seria de articole „30 de ani de sistem bancar în România“, Silviu Cerna, acum la 71 de ani, care a fost timp de 17 ani membru în consiliul de administraţie al BNR (1992-2009), povesteşte începutul formării băncii naţionale în varianta modernă, şi mai ales independentă de politic, idee pe care o susţine cu tărie şi astăzi, când toate teoriile economice sunt date peste cap, iar intervenţiile băncilor centrale pentru asigurarea stabilităţii financiare sunt tot mai necesare ♦ „O problemă mult mai dificilă, nesoluţionată complet nici la ora actuală, a fost însă acceptarea independenţei băncii centrale de lumea politică şi în general de societatea românească“, menţionează el ♦ Cerna spune că BNR poate contracara într-o anumită măsură acuzaţiile la adresa sa prin creşterea transparenţei, poate explica mai bine modul în care cooperează cu organismele financiar  monetare şi cu băncile centrale din alte ţări care constituie adevăratul interes naţional, nu răsuflatul mit al suveranităţii economice într-o lume globalizată. Mai presus de toate, BNR poate continua să evite să intervină sau să fie atrasă în luptele politice”, încheie Silviu Cerna. (Cristian Hostiuc)

Silviu Cerna: Banca Naţională şi schimbarea la faţă a României

La începutul anilor 1990, Banca Naţională a României (BNR) s-a confruntat cu o serie de provocări formidabile. Autorităţile „emanate“ din revoluţie au ezitat să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piaţă, cochetând mult timp cu „a treia cale“, „modelul suedez“, „economia so­cial(ist)ă de piaţă“ etc. Această stra­tegie „graduală“ a amplificat deze­chilibrele economice moştenite din pe­rioa­da comunistă, a împiedicat refor­mele necesare şi a întârziat orien­tarea ţării spre structurile euro-atlan­tice. Refor­mele au devenit ceva mai susţinute doar după ce Consiliul Euro­pean de la Helsinki, din decem­brie 1999, a decis includerea Ro­mâ­niei (şi a Bulgariei) pe lista ţărilor candi­date şi începerea negoci­erilor de aderare (februarie 2000). În perioada urmă­toare, eva­luările periodice ale Comi­siei Euro­pene au relevat că Ro­mânia înregis­trează unele progrese în pre­gătirea sa pentru aderare, însă abia în 2004 UE a recunoscut că această ţară are o economie de piaţă funcţională.

În aceste condiţii, BNR va deveni una din instituţiile importante ale acestui nou tip de economie, însă nu se poate spune că a fost de la început la înălţimea sarcinii ce îi revenea, ori că membrii consiliului de adminisitraţie, din care a făcut parte şi subsemnatul în perioada 1992-2009, directorii – din centrală şi din teritoriu – şi, în general, personalul său au ştiut exact care este rolul unei bănci centrale într-o economie de piaţă. La fel ca întreaga societate românească, BNR nu avea resursele umane necesare pentru a realiza tranziţia de la sistemul bancar monobloc, caracteristic economiei planificate, la sistemul bancar pe două niveluri (bancă centrală şi bănci comerciale) existent în ţările cu economie de piaţă dezvoltată; unele cadre de conducere şi cei mai mulţi angajaţi nu văzuseră niciodată o monedă străină (în timpul comunis­mului deţinerea de valută era infracţiune); majoritatea specialiştilor cu studii superioare avea doar cunoştinţele economice din catehis­mul ideologic numit „economia politică a socialismului” predat la facultăţile economice înainte de 1989; iar toată lumea se confrunta cu fenomene economice pe care nu le mai văzuse niciodată şi despre care ani la rând auzise la radio sau citise în ziare că se petrec doar în „lumea capitalului”: dezorganizarea aparatului de produc­ţie, creşterea inflaţiei şi a şoma­jului, proliferarea jocurilor piramidale, apariţia unor bancheri privaţi veroşi etc. Cu toate acestea, până la urmă, membrii consiliului de administraţie, directorii din centrală şi din sucursale, precum şi cea mai mare parte a personalului, mai ales tinerii, s-au convertit la modelul unei bănci centrale independente în stil occi­dental, care acordă prioritate stabilităţii preţurilor, ai cărei reprezentanţi vorbesc limba engleză şi folosesc termenii din manualele de economie mo­derne (economics). În modul acesta, BNR a dobândit treptat reputaţia că este printre cele mai moderne instituţii ale statului român postcomunist. 

Privind retrospectiv, se poate spune că acest proces de construcţie insti­tu­ţio­nală şi imagologică a avut trei etape:

1) adoptarea deciziei de insti­tuire a unei bănci centrale inde­pen­dente;

2) redefinirea obiectivelor şi crearea instrumentelor şi procedurilor specifice unei bănci centrale moderne; 3) accep­tarea independenţei băncii centrale de către guvern şi de către ceilalţi responsabili politici autohtoni şi conş­tien­­tizarea acestui nou statut de către societatea românească în ansamblu.

Prima etapă a început în 1991, când a fost adoptată o nouă lege de organizare şi funcţionare a Băncii Naţionale a României (Legea nr. 34/1991). Acest statut a fost apoi întărit prin Legea 101/1998 şi prin Legea nr. 312/2004, care, la art.1, alin. 2, prevede ex­pres că „Banca Naţională a Ro­mâniei este o instituţie publică inde­pen­dentă“. Această etapă s-a în­che­iat practic la 1 ianuarie 2007, când Ro­mâ­nia a aderat la UE, iar Banca Naţio­nală a devenit membră a „Siste­mului European al Băncilor Centrale“ (SEBC), ceea ce a implicat delegarea unor prerogative „Băncii Centrale Euro­­pene“ (BCE) – ea însăşi independentă.

Până la urmă, România s-a hotărât, aşadar, să adopte modelul de bancă centrală predominant pe plan mondial şi instituit deja în alte ţări foste comuniste. Un rol important în această decizie l-au avut presiunile externe, exercitate la început în mod direct de către FMI, iar apoi în mod indirect de către perspectivele tot mai clare de aderare la UE.

Adoptarea amintitei legislaţii a băncii centrale a fost totuşi problema cea mai uşoară. A fost suficient acordul – potenţial reversibil – al principalilor factori de decizie politică, ceea ce nu a fost chiar greu de obţinut, având în vedere că un asemenea consens transmitea un semnal pozitiv insti­tuţiilor financiar-monetare interna­ţionale (Fondul Monetar Inter­naţional – FMI şi Banca Mondială – BM) şi investitorilor străini.

Adevărata provocare a fost reconversia şi pregătirea profesională a sute de angajaţi, însuşirea de către aceştia a cunoştinţelor teoretice şi a deprinderilor practice necesare pentru elaborarea şi aplicarea politicii monetare în economia de piaţă, precum şi pentru exercitarea celorlalte atribuţii ale unei bănci centrale moderne. Un rol important în această privinţă a jucat amintita presiune externă, care s-a manifestat de fiecare dată când îndeplinirea misiunii băncii centrale în economia de piaţă a afectat interesele forţelor politice conser­vatoare sau ale guvernelor formate de acestea, ai căror repre­zentanţi au lansat în repetate rânduri acuzaţii nefondate şi nesăbuite la adresa BNR. Ceea ce a contat enorm a fost, de asemena, asistenţa tehnică acordată de instituţiile internaţionale (FMI, BCE, Banca Reglementelor Inter­naţionale – BRI) şi de unele bănci centrale din ţările dezvoltate, precum şi programele de pregătire a personalului organizate şi finanţate de acestea. Ulterior, BNR a fost în măsură să conceapă şi să realizeze ea însăşi asemenea programe de pregătire destinate personalului propriu (in-house programs) sau cadrelor didactice din învăţământul economic superior („Academica”), simpozioane, conferinţe etc. De asemenea, ea a înfiinţat Institutul Bancar Român, în cadrul căruia s-a realizat perfecţionarea profesională, pregătirea şi specializarea personalului din întregul sector financiar – bancar.

O importanţă deosebită pentru depăşirea dificultăţilor inerente acestei etape a avut elementul de continuitate reprezentat de menţinerea în funcţia de guvernator a aceluiaşi strălucit economist român Mugur Isărescu, precum şi de reînoirea mandatului unor membri ai consiliului de administraţie.

O problemă mult mai dificilă, nesoluţionată complet nici la ora actuală, a fost însă acceptarea independenţei băncii centrale de către lumea politică şi în general de către societatea românească. După cum am menţionat, BNR a devenit instituţie publică complet independentă la data de 30 iunie 2004, când a fost publicată Legea nr. 312/2004. Indiscutabil, eveni­mentul a fost  de importanţă istorică pen­tru o ţară în care mai mult de o ju­mătate de secol banca centrală (numită după etatizarea sa din 1946 ‚,Ban­ca Republicii Populare Române – Bancă de Stat’’, iar apoi în 1965 ‚,Banca Naţională a Republicii Socia­liste România’’) a fost subordonată Ministerului de Finanţe (1948) şi respectiv Consiliului de Miniştri (1957). Adoptarea acestei legi a însemnat oficializarea ideii că independenţa băncii centrale este necesară pentru ca această instituţie să-şi poată îndeplini funcţiile ce îi sunt specifice într-o economie de piaţă modernă. Totodată, această lege (a treia după 1989) a fost adoptată în scopul compatibilizării legislaţiei româneşti, inclusiv a statutului băncii sale centrale naţionale, cu tratatele şi respectiv cu statutul BCE şi al SEBC.https://12208517b1bf4269a3f2e2760d2ba2dc.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Forţele politice din România au acceptat în cele din urmă ideea independenţei băncii centrale, deoarece contextul internaţional s-a caracterizat prin existenţa unui larg consens cu privire la acest model. Ulterior, acest statut a fost pus în cauză în mai multe rânduri de  unii membri ai guvernului şi ai parlamentului, de unii analişti, jurnalişti şi posturi de televiziune. Atâta timp cât orientarea proeuropeană a societăţii româneşti a fost foarte clară, inflaţia s-a diminuat, iar băncile din România nu păreau afectate de criza financiară mondială, exercitarea de presiuni politice asupra BNR ar fi fost nu numai ilogică, ci şi lipsită de ecou în rândul opiniei publice. Ulterior, când la nivel european şi regional a avut loc ascensiunea unor forţe politice populiste de dreapta, iar în economia României au început să se manifeste consecinţele dezechilibrelor macroe­co­no­mice provocate de măsurile populiste luate de guvernele autode­clarate „de stânga” (deficit bugetar, inflaţie, deficit al balanţei de plăţi cu străinătatea etc.), încercările de a face din BNR „ţap ispăşitor” s-au înmulţit.

Independenţa BNR a fost mai uşor de apărat în condiţiile în care, devenită membră a  Sistemului European al Băncilor Centrale, obiectivul său fundamental a fost limitat la asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Astfel, la fel ca alte bănci centrale din ţările membre UE, care încă nu fac parte din zona euro, BNR a adoptat în august 2005 strategia de politică monetară numită ‚,ţintirea inflaţiei’’ (inflation targeting), a cărei caracteristică principală este anunţarea publică a unui anumit obiectiv (marjă de variaţie) oficial privind rata inflaţiei, valabil pentru una sau mai multe perioade, precum şi proclamarea explicită a reducerii inflaţiei şi menţinerii acesteia la niveluri joase – ca principal obiectiv al politicii monetare pe termen lung. Alte caracteristici importante ale acestei strategii de politică monetară sunt independenţa şi responsabilitatea publică a băncii centrale, precum şi depunerea de către aceasta a unor eforturi intense pentru a aduce la cunoştinţa publicului obiectivele şi planurile sale. În condiţiile în care, în România, transparenţa deciziilor de politică monetară, caracteristică ‚,ţintirii inflaţiei’’, a venit după secretomania regimului ceauşist, iar BNR a început să furnizeze publicului un volum important de informaţii, misterul care a înconjurat atâta vreme activitatea acestei instituţii a fost în mare măsură înlăturat, iar analiştii independenţi, cercurile de afaceri şi, în general, opinia publică au putut evalua mai uşor capacitatea băncii centrale de a-şi îndeplini obiectivele. La aceasta s-a adăugat împrejurarea favorabilă că, deşi în perioada 2005-2013 ţintele anuale privind inflaţia nu au fost atinse, depăşirile au fost, în general, mici şi provocate de alţi factori decât cei monetari, ceea ce a făcut ca efectele sociale ale politicii monetare duse de BNR în ultimul deceniu să fie preponderent benefice. Corectitu­di­nea acestei politici a devenit evidentă în perioada 2014-2016, când nu numai că ţintele privind inflaţia au fost atinse, ci rata inflaţiei a devenit negativă, fără ca economia să intre în deflaţie. În aceste condiţii, BNR a putut susţine pe bună dreptate că politica monetară şi, în general, activitatea sa contribuie la la asigurarea stabilităţii monetare şi finan­ciare, la funcţionarea normală a economiei şi la realizarea obiectivelor guvernului.

Însă, după ce criza financiară mondială a evidenţiat pericolele legate de separarea strictă a politicii monetare şi politicii fiscale, marile bănci centrale ale lumii – inclusiv BCE şi, deci, SEBC – şi-au asumat responsabilităţi suplimentare. Este vorba, în principal, despre asigurarea stabilităţii financiare şi, în unele cazuri, despre relansarea creşterii economice şi îmbunătăţirea ocupării mâinii de lucru. Or, decizia de a salva sau nu o anumită instituţie financiară, indiferent că este luată pentru a asigura stabilitatea sistemică sau din alte motive, are consecinţe vizibile atât pentru investitorii individuali, cât şi pentru simplii cetăţeni. Această afirmaţie este valabilă, de asemenea, în cazul intervenţiilor ‚,neconven­ţio­nale’’ ale principalelor bănci centrale ale lumii în scopul stimulării creşterii economice (quantitative easing), intervenţii realizate prin operaţiuni efectuate în mod direct pe piaţa obligaţiunilor emise de întreprinderi, piaţa titlurilor ipotecare, a titlurilor de stat emise de unele guverne etc. De aceea, ideea independenţei unei bănci centrale care ajută în mod evident anumite instituţii financiare sau unele guverne care nu au respectat disciplina financiară şi care, din această cauză, au mari datorii – într-un moment în care societatea în ansamblu suferă o criză economică fără precedent – a devenit o problemă sensibilă din punct de vedere politic.

Rezultatul a fost modificarea cadrului operaţional al băncilor centrale (obiective, atribuţii, instrumente etc.), în sensul că, fără a fi dispensate de sarcina controlului stabilităţii monetare, băncile centrale au fost abilitate să se ocupe de asigurarea stabilităţii financiare şi, eventual, de creşterea economică şi ocuparea mâinii de lucru. Astfel, la summit-ul G20 de la Toronto din iunie 2010 s-a decis crearea unui nou cadru pentru prevenirea şi gestionarea crizelor, în care autorităţile să aibă competenţele şi instrumentele necesare restructurării sau soluţionării problemelor tuturor tipurilor de instituţii financiare în situaţii de criză, cu minimizarea costurilor pentru contribuabili. La rândul său, Parlamentul European a adoptat un întreg pachet legislativ (six-pack) menit să identifice şi să corecteze dezechilibrele macroeconomice şi cele fiscale, iar Comisia Europeană a elaborat un „Cadru european de gestionare a crizelor sectorului financiar” (EU Framework for Crisis Management in the Financial Sector).

În aceste condiţii, în conformitate cu obligaţiile ce au revenit României din angajamentele luate faţă de autorităţile Uniunii Europene,  BNR şi-a asumat şi sarcina supravegherii macroprudenţiale prin înfiinţarea direcţiilor de stabilitate financiară, rezoluţie bancară şi a celei de monitorizare a sistemelor de plăţi. Prin aceste măsuri a devenit evident că, alături de obiectivul fundamental apărut explicit încă în prima formă a Legii 34 din 1991 privind stabilitatea preţurilor, banca noastră centrală urmăreşte şi asigurarea stabilităţii financiare. Înfiinţarea ,,Centralei Riscului de Credit’’, alinierea la standardele europene a legislaţiei privind schemele de garantare a depozitelor bancare, promovarea legislaţiei cu privire la redresarea şi ,,rezoluţia’’ instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, testarea rezistenţei la şocuri a sistemului bancar, adoptarea ‚,sistemului de aver­tizare timpurie a crizelor financiare – indicatorii de stabilitate financiară’’ sunt alte măsuri care au circumscris în timp util funcţiile şi mecanismele Băncii Naţionale a României la cele ale sistemului european de bănci centrale. În final, în strânsă concordanţă cu evoluţiile din Uniunea Europeană, au fost create condiţii optime pentru buna funcţionare a Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macro­pru­denţială, în cadrul căruia este asigurată o continuă conlucrare a băncii noastre naţionale cu Ministerul Finanţelor şi cu Auto­ritatea de Supraveghere Financiară.

Cu toate acestea şi cu toate că băncile din România nu au cunoscut falimente comparabile cu cele ale unor mari bănci din străinătate (Fortis, Lehman Brothers, băncile islandeze, Anglo Irish Bank), în spaţiul public au continuat să se formuleze o serie de acuzaţii la adresa modului în care BNR acţionează în raport cu băncile comerciale. De exemplu, iniţiativa legislativă cunoscută sub denumirea de „legea dării în plată“ a dat naştere la numeroase încriminări din care nu au lipsit accentele populiste, dema­go­gice, conspiraţioniste, antica­pitaliste şi antioccidentale, protestele în faţa sediului BNR, atacurile la persoană împotriva guvernatorului ş.a.m.d. Acuzaţii similare au fost aduse, de altfel, la adresa ,,Autorităţii de Supraveghere Financiară’’ şi a  preşedintelui său.

Independenţa BNR a devenit şi mai dificil de apărat atunci când în Ro­mânia a avut loc resuscitarea oarecum surprinzătoare a sloganului „neames­te­cului în treburile interne” sădit de propa­ganda ceauşistă în mentalul colectiv pentru a justifica izolarea ţării faţă de influenţele provenite atât din Vest, cât şi din Estul devenit între timp mult mai reformist decât regimul de la Bu­cureşti. Acest slogan a devenit iarăşi clişeul favorit al apărătorilor unei false suveranităţi naţionale, înţeleasă ca drept de a nu respecta re­gulile, normele şi standar­dele inter­naţio­nale şi europene şi de a res­pinge verificarea externă a aplicării acestora.

În această atmosferă politică tensionată, BNR a fost atacată adesea pentru o serie de motive absolut închipuite: că a împins economia în recesiune; că a fost singura bancă centrală care a mărit sau nu a redus dobânzile în timpul crizei; că a blocat creditarea economiei; că a manipulat cursul de schimb pentru a exercita presiuni asupra guvernului; că nu a împiedicat băncile să-şi transfere profiturile în străinătate etc. În acest climat s-a ajuns, la un moment dat, ca  un prim-ministru  să declare  că BNR  ar fi ,,o structură de zei care se ocupă doar de propria lor existenţă’’; sau că… ,,colegii noştri, ai românilor sau care ar fi trebuit să fie colegii românilor, de la Banca Naţională, au fost puţin plecaţi de acasă, fiindcă ăsta era rolul Băncii Naţionale – să nu lase să crească (dobânda interbancară, ROBOR – n.n.) şi să nu lase nişte actori să se joace pe această temă; că ‚,Banca Naţională trebuia să fie mai atent (sic!)’’ în privinţa băncilor care au raportat că nu au profit şi să tragă un semnal de alarmă în acest sens; că el însuşi ,,a avut experienţe neplăcute cu băncile şi că refuză ca salariul să-i fie pus pe card pentru ca banca să nu beneficieze de comision la fiecare retragere“ etc. îngrijoraţi, probabil, de lipsa lor de performanţă şi de reacţiile străzii la alte decizii politice pe care le-au luat sau pe care le preconizau, unii guvernanţi au încercat, aşadar, să redobândească dreptul de control asupra băncii centrale, sperând că dacă vor lua iarăşi în stăpânire ,,maşina de tipărit bani’’, îşi vor rezolva mai uşor problemele.

Compromiterea independenţei BNR pentru a o face responsabilă din punct de vedere politic înseamnă însă ‚,a arunca şi copilul odată cu apa din albie”. Elaborarea şi aplicarea politicii monetare reprezintă un proces tehnic foarte complex, iar a lăsa acest demers în seama politicienilor este la fel de imprudent ca a le da pe mână o bombă cu explozie întârziată. Motivul este că, într-un sistem politic democratic, politicienii sunt constrânşi de mecanismele politice să încerce să provoace inflaţie pentru a da satisfacţie pe termen scurt electoratului şi a-şi spori, astfel, şansele de a fi realeşi. De aici, necesitatea inconturnabilă ca statutul legal al băncii centrale să asigure indepen­denţa acesteia faţă de sfera politicii şi, mai ales, faţă de puterea executivă. O modalitate în care, actualmente, bancile centrale îşi pot menţine independenţa este abandonarea politicii macro şi microprudenţiale şi renunţarea la cumpărarea titlurilor de stat, chiar şi de pe piaţa secundară. Cu toate acestea, o concluzie importantă care se desprinde din analiza crizei financiare recente este că stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară sunt strâns legate, iar politicile în aceste două domenii pot fi coordonate mai eficient în cazul în care atribuţiile respective sunt arondate aceleiaşi instituţii, chiar dacă ele sunt exercitate de compartimente separate. Prin această prismă şi având în vedere tensiunile inflaţioniste care au reapărut în România, este aproape sigur că, dacă acestea se vor amplifica, BNR va fi constrânsă de împrejurări să mărească rata dobânzii de politică monetară, ceea ce nu va rămâne fără urmări asupra stabilităţii financiare şi asupra economiei reale.

BNR poate contracara în anumită mă­­sură acuzaţiile la adresa sa prin creş­terea transparenţei. Consiliul de ad­ministraţie a luat decizia inspi­rată de a publica minutele şedin­ţelor sa­le şi poate merge mai departe în această di­recţie prin publicarea voturilor mem­brilor în legătură cu diverse decizii de po­­litică monetară şi de supraveghere ma­­cro­­­prudenţială aflate pe ordinea de zi.

De asemenea, deocamdată, în forma webinarelor, iar după trecerea pandemiei, în forma clasică, BNR poate revitaliza practica colocviilor şi simpozioanelor, poate amplifica, într-o formă îmbunătăţită, programele educaţionale, poate pune publicaţiile sale la dispoziţia specialiştilor indepen­denţi, poate creşte numărul conferin­ţelor, declaraţiilor de presă, interviurilor şi, în general, poate îmbunătăţi modul în care prezintă opiniei publice activitatea sa. De asemenea, ea poate recunoaşte explicit practica partidelor de a-şi numi repre­zentanţii în consiliul de administraţie şi de a stabili obiectivele pe care aceştia trebuie să le urmărească.

În fine, pentru a ajuta la formarea opiniilor oamenilor politici, analiştilor, ziariştilor etc., BNR poate explica mai bine modul în care cooperarea sa cu orga­nismele financiar-monetare inter­na­ţio­nale şi cu băncile centrale din alte ţări constituie adevăratul interes naţional, nu răsuflatul mit al „suvera­nită­ţii economice” într-o lume globa­lizată. Ea poate oferi mai multe detalii cu privire la normele, regulile, stan­dardele, procedurile de verificare ale acestor organisme, la contactele exter­ne ale persoanelor cu funcţii de con­ducere, participarea specialiştilor BNR la diverse comitete şi echipe consti­tuite la nivelul FMI şi BCE ş.a.m.d.

Mai presus de toate, BNR poate continua să evite să intervină sau să fie atrasă în luptele politice. Conducerea şi angajaţii săi trebuie să continue să muncească serios şi competent şi să spere că totul va fi bine.”

www.zf.ro

Ultima ora:

ObservatorMugur Cozmanciuc: Am semnat pentru recunoașterea meritelor personalului participant la acțiuni militare, misiuni și operații pe teritoriul sau în afara teritoriului statului român

PoliticMugur Cozmanciuc: Am semnat pentru recunoașterea meritelor personalului participant la acțiuni militare, misiuni și operații pe teritoriul sau în afara teritoriului statului român

EconomieMihaela Bîtu, la MEET THE CEO: Cum a fost anul pandemiei

ExternCorina Vintan: I feel sad for all human beings involved in the never ending conflict between Israel and Palestinian territories

SocialAndrei Stoian: Nu mai bine v-ați da mâna pentru o inițiativă faină de promovare a lecturii în mediul rural?

EvenimenteVictor Vevera: “BLOCKCHAIN TECHNOLOGY – APPLICATION AND INNOVATION TOWARDS TRANSFORMATIONAL BUSINESS” continua cu modul 5 / Speaker: Prof. Dr. Alfred TAUDES

CulturaDan Mircea Cipariu: #ZiuaAdolescenților

EditorialMirel Palada: Libertatea, această primejdie de care ne apără stăpînii noștri ce ne vor binele cu de-a forța



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe