Matei Bogdan
Publicat în 17 aprilie 2019, 14:31 / 1893 elite & idei

Silviu Cerna: Tehnocraţia si economia

Silviu Cerna: Tehnocraţia si economia

de Silviu Cerna

Abstract: Technocracy is considered a government system where decisions are adopted in a rational and disinterested way. Technocracy is involved not only in the preparation of decisions, but also in exercising power in various fields, policies and programs. Technocracy operates as an element of power structures and the technocrats are not only experts offering rational disinterested technical solutions, but also authors of resource allocation decisions and revenue sharing, which are essentially political decisions. This paper examines the relationship between technocracy and economics in contemporary societies, in which the presence of this socio-political professional category is inevitable.

Keywords: democracy, economy, politics, technocrats, technocracy

JEL: E52, E58, E61, E62.

1. Tehnocraţia între mit şi realitate

Cuvintele „tehnocrat” şi „tehnocraţie” sunt foarte des folosite în ultimul timp în discursul public din România. Se pare că ele au fost create în 1919 de către inginerul american W. H. Smith pentru a desemna un mod de organizare a vieţii economice inspirat din principiile raţionale ale ştiinţelor naturii. Audienţa acestui curent a fost amplificată apoi de efectele dezastruoase ale marii crize economice din anii ’30. În prezent, guvernele formate din tehnocraţi sunt considerate soluţii tentante în situaţii de criză, ori atunci când conducătorii politici se dovedesc a fi laşi, indecişi sau discreditaţi.

Subliniind necesitatea organizării ştiinţifice şi importanţa specialiştilor, doctrina tehnocraţiei reflectă o tendinţă permanentă a gândirii social-politice. Această tendinţă este ilustrată de Platon, care şi-a imaginat un stat ideal, condus de filozofi, de Saint-Simon, care a descris amănunţit o societate perfectă, condusă de savanţi, precum şi de clasicii marxismleninismului (Marx, Engels, Lenin), care şi-au propus nici mai mult şi nici mai puţin decât să creeze ştiinţific o nouă umanitate.

Explicaţia acestei tendinţe constante rezidă în faptul că doctrina tehnocraţiei se bazează pe cultul eficacităţii, care reflectă dorinţa eternă a omului de a obţine rezultate cât mai mari cu eforturi cât mai mici. Această atitudine, însoţită cel mai adesea de reticienţe cu privire la autorităţile politice tradiţionale, implică o mare încredere în posibilitea rezolvării raţionale a problemelor sociale. Ea conduce frecvent, dar nu neapărat, la ideea remiterii către tehnicieni a deciziilor referitoare la treburile publice.

O parte din atractivitatea doctrinei tehnocraţiei provine din faptul că termenul este elastic. Conform dicţionarelor, tehnocraţia este un sistem de guvernare în care cei care decid sunt tehnicienii, în special oamenii de ştiinţă şi experţii în diverse domenii. Această definiţie ridică însă o serie de probleme: eticheta „tehnocrat” se aplică oricărui expert implicat în administrare sau doar unuia aflat în afara politicii?; cât de mulţi tehnocraţi trebuie să existe într-un guvern şi ce poziţii trebuie să ocupe aceştia pentru ca guvernul să poată fi numit „tehnocratic”?; un asemenea guvern operează în cadrul sistemului politic existent, ori îl înlocuieşte?; pentru cât timp?; poate un tehnocrat să devină politician şi invers? Răspunsurile la aceste întrebări sunt, de obicei, ambigui şi fluctuante. * – În curs de apariţie în revistele OECONOMICA şi ECONOMISTUL.

În plus, având conotaţii apropiate de cele ale unor termeni ca „teocraţie” (guvernarea de către divinitate sau reprezentanţii săi), „autocraţie” (guvernarea de către o singură persoană) şi „birocraţie” (guvernarea prin persoane specializate, de regulă, plasate într-o structură ierarhică şi dispunând de atribuţii, responsabilităţi şi proceduri strict definite), tehnocraţia îi tentează pe toţi cei care sunt exasperaţi de „ineficienţa” democraţiei (guvernarea de către popor).

Societăţile politice zise „occidentale” – adică, în realitate, societăţile industriale de tip capitalist, în care sursa finală de legitimitate politică este rezultatul alegerilor – se află în prezent într-o situaţie echivocă. Pe de o parte, aceste societăţi pretind că se guvernează prin diverse forme de democraţie reprezentativă, care implică un anumit control al orientărilor vieţii publice de către cetăţeni sau cel puţin de către reprezentanţii lor. Pe de altă parte, diverse aspecte ale funcţionării societăţilor occidentale tind să se abată considerabil de la acest model. Unul din factorii care determină aceste derapaje este existenţa unor situaţii în care cele care domină sunt forţele economice (în special industriale şi financiare), care beneficiază, astfel, de posibilitatea de a influenţa autorităţile conform propriilor lor interese. Existenţa puterii economice private, situate în punctele sensibile ale activităţii naţionale, constituie, deci, un obstacol serios în calea aplicării principiilor unei guvernări democratice.

O altă trăsătură a societăţilor occidentale contemporane – nu fără legătură cu cea precedentă – ţine de acţiunea exercitată asupra sferei politicii de către tehnicieni nesupuşi răspunderii politice. Un exemplu în acest sens este cel al conducătorilor băncilor centrale, care, în prezent, se bucură, de regulă, de independenţă legală faţă de guvern. Alt exemplu este cel al judecătorilor, ale căror sentinţe determină schimbarea din funcţie a demnitarilor, invalidarea alegerilor, majorarea unor cheltuieli publice ş.a.m.d. În cazurile de acest gen, bazându-se pe competenţe care nu sunt întotdeauna în afară de orice discuţie şi ghidaţi de ceea ce consideră a fi interesul general sau de interesele particulare ale unor categorii sociale sau sectoare economice, specialiştii ajung să-şi impună concepţiile şi deciziile reprezentanţilor aleşi. Astfel, oamenii politici devin, în anumite situaţii, simplii executanţi ai voinţei tehnicienilor. Cu alte cuvinte, funcţionarea efectivă a sistemului politic democratic comportă transferarea unor decizii în mâinile tehnicienilor, care dobândesc, astfel, puteri proprii; aceste puteri îi fac independenţi atât faţă de guvernanţi, cât şi faţă de public. Se poate spune, deci, că cei care guvernează sunt, până la urmă, nu conducătorii aleşi de popor, ci aceste „eminenţe cenuşii”.

În fine, în sistemele politice democratice, chiar şi guvernele majoritare, formate de un singur partid, de o coaliţie de câteva partide sau de doar două partide (cazul SUA), adoptă greu anumite decizii complicate, cum ar fi cele referitoare la efectuarea unor operaţiuni militare, schimbarea regulilor electorale, reducerea unor cheltuieli publice etc. De aceea, guvernele crează adesea agenţii specializate pentru a rezolva probleme de acest gen (sănătate, educaţie, mediu etc.), pe care le încadrează cu experţi, care dobândesc, astfel, prestigiu şi putere.

Cu toate acestea, în prezent, în ţările cu sistem politic de tipul democraţiilor occidentale, guvernele formate total sau parţial după criteriul tehnocratic constituie excepţii: Ungaria (2009-2010), Republica Cehă (2009-2010), Italia (2011-2103), Grecia (2011-2012), România (2015-). După cum am menţionat, formula este adoptată în circumstanţe speciale, iar aceste guverne de tehnocraţi sunt numite pentru o perioadă de timp limitată şi cu un mandat specific. Astfel, actualul guvern de tehnocraţi din România declară că principalul său obiectiv este organizarea alegerilor programate în cursul anului 2016.1

Tehnocraţia a fost unul din miturile comuniste: conform clasicilor marxismleninismului, după cucerirea puterii de către proletariat, guvernarea va fi lăsată în sarcina administratorilor. 2 Deşi această previziune nu s-a confirmat nicicând, comunismul real a arătat că tehnocraţia şi totalitarismul sunt strâns legate. Atunci când puterea politică nu poate fi contestată public, alegerile sunt irelevante, iar o anumită calificare – efectivă sau formală – poate oferi un avantaj indivizilor dornici de ascensiune în structurile de putere. În România, conducătorii comunişti au avut puţină şcoală.3 După ce au ajuns la putere, mulţi dintre ei au devenit însă „specialişti”, „ingineri”, „academicieni”, „savanţi de renume mondial” (caz celebru prin enormitatea lui) etc.

După cum arată profesorul L. Boia în lucrarea citată, „din colecţia de mituri reunite în mitologia comunistă, nici unul nu a beneficiat de un prestigiu mai mare ca mitul inginerului. El a concentrat imaginea ideală a omului nou, a omului nou în genere, căci acesta trebuia să fie şi intelectual.” 4 Explicaţia rezidă, în primul rând, în faptul că meseria de inginer se prezenta ca o formaţie profesională care uneşte munca fizică şi munca intelectuală, trăsătură definitorie a omului nou. În al doilea rând, importanţa inginerului era impusă de programul de construire a comunismului, conceput ca demers strict ştiinţific şi aflat în miezul dur al mitologiei comuniste. 5

Privit retrospectiv, experimentul comunist învederează cât se poate de clar că tehnocraţia nesupusă controlului politic al societăţii sau al reprezentanţilor săi aleşi nu constituie o garanţie că ideile şi deciziile sunt bune. Dovezi convingătoare în acest sens sunt construcţiile gigantice din unele ţări comuniste – de la canalul Marea Albă-Marea Baltică în URSS, la amenajarea bazinului Fluviului Galben (Huanhe) în China şi canalul Dunăre-Marea Neagră în România. Realizate de regimurile comuniste respective cu uriaşe consumuri de resurse materiale şi cu imense sacrificii de vieţi omeneşti, aceste lucrări faraonice s-au dovedit adesea inutile sau ineficiente din punct de vedere economic şi dezastruoase din punct de vedere ecologic. Însă, deoarece, până la căderea comunismului, conducerile partidelor şi statelor comuniste nu puteau fi trase la răspundere, vina a fost aruncată în multe cazuri asupra tehnicienilor, care au fost acuzaţi de sabotaj şi condamnaţi la moarte sau ani grei de închisoare.6

Comuniştii nu au fost singurii care au crezut în tehnocraţie. În statele nefuncţionale, militarii care justifică o lovitură de stat folosesc adesea un limbaj tehnocratic pentru a arăta că nu depind de partide şi că urmăresc exclusiv interesul naţional. De asemenea, juntele militare includ frecvent în guvern tehnocraţi civili sau lasă puterea în mâna acestora din urmă atunci când sunt date jos. Rezultatul este, de obicei, un hibrid tehnocrato-militar, în care experţii civili deţin portofoliile economice şi sociale, iar militarii, ministerul apărării şi cel de interne. Acest model se regăseşte, de exemplu, în regimul actual din Egipt.

Cel mai performant caz de tehnocraţie este, probabil, Singapore: componentele politice şi tehnice ale sistemului guvernamental par a fi fuzionat aici complet. Pe locul doi prin prisma performanţelor economico-sociale se situeză fosta colonie britanică Hong Kong (retrocedată în 1997 guvernului de la Beijing). În fine, guvernul format de Partidul Revoluţionar Instituţional (PRI) din Mexic – numit de laureatul premiului Nobel Mario Vargas Llosa „partidul dictatorial perfect” – a evoluat de la generali-revoluţionari la politicieni-jurişti şi, în cele din urmă, la economişti-tehnocraţi, însă cu mai puţin succes decât cazurile sud-este asiatice amintite.

De fapt, chiar şi un guvern format în întregime din tehnocraţi se află sub o puternică influenţă politică. În ţările cu democraţii viciate sau cu regimuri hibride, există puternice grupuri de influenţă şi numeroase conflicte şi tensiuni, iar tehnocraţii trebuie să se preocupe, la fel ca politicienii, de majorităţile transpartinice şi de intrigile din interiorul adunărilor alese, atâtea şi aşa cum există acestea. Ei se confruntă, de asemenea, cu poporul, confruntare care poate fi uneori foarte dură, mai ales atunci când populaţia este divizată etnic, religios, geografic etc., ori consideră că tehnocraţii din guvern sunt părtinitori în împărţirea foloaselor şi sacrificiilor. În acest context, este interesant de amintit cazul unor economişti celebri la nivel mondial – unii dintre ei laureaţi ai premiului Nobel şi cu realizări academice excepţionale –, care s-au ocupat de problemele dezvoltării economice şi au recomandat o serie de reforme şi de ajustări fiscale unor ţări care se confruntă cu criza datoriilor externe. Însă, decizia de a reduce anumite cheltuieli publice sau de a creşte unele impozite şi taxe necesită nu numai ştiinţă, ci şi un acut simţ politic. Or, puţin tehnocraţi au aşa ceva; iar suplinirea acestui talent prin învăţare poate fi un proces îndelungat, costisitor şi uneori fatal din punct de vedere politic.

Cazul statelor nefuncţionale arată că, pentru a depăşi obstacolele de acest gen, şeful unui guvern de tehnocraţi trebuie să aibă anumite calităţi personale, care să-i permită să adopte sau să determine decizii importante chiar şi fără a avea un mandat electoral formal. Un factor de natură să favorizeze acest lucru este existenţa unei constrângeri externe, conştientizată pe scară largă de populaţie şi acceptată de unele forţe politice. O asemenea constrângere poate proveni, de exemplu, din obiectivul aderării la o organizaţie internaţională: unele ţări foste comuniste au apelat la guverne tehnocratice pentru a realiza reformele necesare pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la UE. Un rol similar pot avea condiţiile unui acord cu FMI încheiat pentru a depăşi pericolul încetării plăţilor externe. În absenţa unor asemenea „ancore”, forţele politice interne – de obicei, un monarh, un preşedinte sau un parlament populist – pot demite un guvern tehnocratic devenit incomod.

Concluzia care se desprinde din cele arătate este că intervenţia tehnicienilor nu duce, contrar afirmaţiilor superficiale, la excluderea politicii din treburile publice. Dorinţa de a anula politica prin tehnică, voinţa de a „depolitiza” marile probleme ale vieţii naţionale sunt teme care se bucură în prezent de o mare audienţă în toată lumea. Or, atâta timp cât nu toate clivajele sociale şi culturale care dezbină oamenii au fost eliminate, înlocuirea guvernării oamenilor cu administrarea bunurilor nu este posibilă. Transformarea guvernării în administrare este, deci, utopică. În ceea ce priveşte pretenţia autorităţilor de a fi realizat această schimbare, ea constituie, de fapt, o simplă tactică de guvernare. În realitate, consolidarea puterii tehnocraţilor are ca rezultat final acordarea puterii de a face politica ţării unor tehnicieni care nu răspund în faţa cetăţenilor. Menţinută în mod nominal, autoritatea atribuită personalului politic este golită parţial de conţinut. Iar acesta este deja cazul, în mare măsură, în mai multe domenii, printre care politica economică.

Un aspect care sporeşte complexitatea problemei este faptul că intervenţia tehnicienilor nu este rea în sine. Această intervenţie suscită, în anumite împrejurări, un efort de raţionalizare şi o preocupare sporită cu privire la randament. Or, aceştia sunt factori de ameliorare a gospodăririi treburilor publice: la urma urmelor, recrutarea funcţionarilor printrun concurs imparţial este preferabilă ocupării posturilor prin pile, cunoştinţe şi relaţii. Pregătirea tehnică oferă celui care o are şi vrea să o folosească o anumită bază pentru organizarea rezistenţei faţă de revendicările unilaterale ale grupurilor de presiune şi faţă de isteriile colective. În definitiv, această manieră de abordare a problemelor, inseparabilă de dezvoltarea ştiinţifică din epoca actuală, se înscrie într-o tendinţă mai amplă, care încearcă să aşeze viaţa socială într-o direcţie compatibilă cu nevoile omului. Prin această prismă, raţionamentul tehnic – factor de obiectivitate şi imparţialitate – este indispensabil, chiar dacă nu întotdeauna, nu atât pentru alegerea obiectivelor (rolul ideologiei), cât pentru calculul costurilor şi beneficiilor, precum şi pentru ierarhizarea priorităţilor care determină devenirea socială.

Aspectul contestabil al acestei mişcări versus ideea democratică nu este, deci, căutarea eficacităţii, ci absenţa sau insuficienţa controlului asupra operaţiunilor efectuat de către reprezentanţii aleşi. Acest lucru este valabil în special pentru planificare, care, în lumea comunistă, a constituit pricipalul instrument de reglare a economiei şi care este considerată şi în prezent de unii economişti drept un mijloc adecvat de reconciliere a eficacităţii şi moralei în viaţa economică.

Evoluţia actuală prezintă şi un alt avantaj: tendinţa de a cere o anumită calificare tehnică pentru ocuparea funcţiilor de conducere reduce importanţa privilegiilor din naştere sau de avere, a dosarului, relaţiilor etc. Cu certitudine, sistemele sociale contemporane împiedică şi deturnează adesea această transformare prin limitarea severă a accesului unor largi pături sociale la educaţie, permiţând, în plus, categoriilor favorizate, să se folosească de serviciile unor oameni capabili, ceea ce adânceşte, uneori împotriva dorinţei celor în cauză, inegalităţile. Se poate totuşi spera că pe măsură ce un număr tot mai mare de cetăţeni dobândesc o anumită calificare tehnico-ştiinţifică, puterea banilor, a pilelor, relaţiilor etc., se diminuează.

2. Tehnocraţia şi elaborarea politicii economice

Influenţa tehnocraţiei este determinată de creşterea sarcinilor şi responsabilităţilor statului modern. Această influenţă se exercită în majoritatea domeniilor activităţii guvernamentale: economie, apărare, cercetare ştiinţifică, sănatate, educţie, mediu etc. Totuşi, nu toate deciziile politice sunt luate de tehnicieni. Este uşor de arătat că inclusiv în domeniile menţionate există numeroase decizii adoptate fără consultarea tehnicienilor sau împotriva voinţei lor.

Un exemplu tipic de domeniu al acţiunii statale – caracterizat, în prezent, printr-o importantă dimensiune tehnică – este elaborarea politicii economice. În această materie, acţiunea tehnicienilor este, într-adevăr, foarte puternică, indiferent că este vorba de atenuarea 6 şocurilor intervenite în domeniul cererii sau al ofertei, de valorificarea resurselor naturale, de dezvoltarea pe termen lung (naţională sau regională), asumarea unor angajamente internaţionale, acordarea de ajutoare economice şi asistenţă tehnică altor ţări ş.a.m.d.

Motivele pentru care adunările parlamentare nu pot rezolva problemele de acest gen sunt evidente: ele se reduc, în esenţă, la constarea că formula democraţiei reprezentative nu este adecvată, în majoritatea cazurilor, pentru adoptarea unor decizii riguroase şi desfăşurarea unor acţiuni unitare, rapide şi consecvente – imperative elementare ale politicii economice. Într-adevăr, conceperea unor politici economice menite să permită atingerea unor obiective macroeconomice (reducerea inflaţiei; creşterea gradului de ocupare a mâinii de lucru; asigurarea echilibrului bugetar; menţinerea nivelului cursului de schimb; etc.) este incompatibilă cu procedurile parlamentare, a căror caracteristică este lupta partidelor şi, de asemenea, confruntarea apărătorilor diverselor interese particulare (de natură profesională sau pe bază geografică). Desigur, această dificultate nu scapă miniştrilor înşişi, plasaţi, prin poziţia lor oficială, în fruntea susţinătorilor diverselor măsuri de politică economică şi, deci, în prima linie a luptelor parlamentare. De aceea, ei fac apel adesea la argumente de inspiraţie tehnocratică.7

Dacă orice fel de politică economică impune renunţarea definitivă şi ineluctabilă la principiile guvernării democratice, atunci această formă de intervenţie a statului în economie nu poate fi acceptată, în condiţii normale, într-o societate liberă. Şi, de fapt, există unii economişti străluciţi (reprezentanţii şcolii austriece), care, analizând dezechilibrele pe care le provoacă politica monetară, ajung la concluzia că dezechilibrele respective, care nu sunt altceva decât investiţii ce se dovedesc a fi nerentabile, sfârşesc prin a declanşa, mai devreme sau mai târziu, crize economice.

Fără a ignora dificultăţile considerabile ale „democratizării” politicii economice, se poate totuşi spera că acest deziderat este fezabil într-o anumită măsură: atingerea sa implică o repartizare adecvată a influenţei politico-sociale la nivel central şi local, adoptarea unor instrumente de aţiune statală compatibile cu legile pieţei, precum şi importante ameliorări ale procedurilor parlamentare. În tot cazul, având în vedere starea actuală a lucrurilor, dezideratul amintit, oricât de greu de realizat, merită asumat. Căci, până în prezent, orice încercare de întărire a intervenţiei statului în economie a dus la centralizarea deciziilor economice, ceea ce a determinat, la rândul său, consolidarea puterii tehnicienilor.

Experienţa românească din epoca postcomunistă este, desigur, departe de a putea fi luată ca referenţial în această privinţă, având în vedere că, după aderarea la UE, reformele menite să transforme economia planificată în economie de piaţă au încetat iarăşi aproape complet. 8 Cu toate acestea, cazul României trebuie invocat dintr-un alt motiv, şi anume pentru că arată efectele negative ale reformelor făcute pe jumătate. Astfel, deşi politica monetară a fost încredinţată încă din anii ’90 unei bănci centrale independente, iar aceasta s-a achitat cu succes, în ultimul timp, de sarcina asigurării şi menţinerii stabilităţii preţurilor, deciziile de politică fiscală (majorări sau reduceri de impozite şi taxe) şi alte decizii macroeconomice importante (reducerea investiţiilor în infrastructură; majorarea sau diminuarea salariilor funcţionarilor publici; a pensiilor, indemnizaţiilor; etc.) sunt luate adesea fără ca parlamentul să se pronunţe în prealabil cu privire la ipotezele şi criteriile avute în vedere de autori, în timp ce miniştrii îşi însuşesc soluţiile propuse de tehnicienii numiţi, la rândul lor, după criterii politice. Situaţia este asemănătoare în ceea ce priveşte dezvoltarea locală: cvasitotalitatea pletorei de acte normative care organizează activitatea în acest domeniu şi mai toate măsurile care se iau sunt de sorginte ministerială. Or, presa informează zilnic despre situaţiile în care construirea unor şcoli, repararea unor drumuri, acordarea unor subvenţii etc., este determinată după criteriul afilierii politice a responsabililor locali, dar cu concursul tehnicienilor care pregătesc documentaţiile respective, numiţi şi ei după aceleaşi criterii.

Unul din aspectele cele mai semnificative ale procesului de elaborare a politicii economice este exercitarea unor responsabilităţi specifice de către organisme mai mult sau mai puţin autonome faţă de organele administrative ordinare. Cazul tipic în acest sens este cel al băncii centrale, care, în materie de acţiune monetară şi de supraveghere bancară prudenţială, se bucură, în prezent, de o mare libertate de manevră, deşi, de regulă, capitalul său aparţine – total sau parţial – statului. Într-adevăr, punctul de vedere care a triumfat din dezbaterile care au avut loc cu privire la politica monetară în ultimele decenii este că îndeplinirea obiectivelor acestei politici (asigurarea stabilităţii preţurilor, iar, mai nou, asigurarea stabilităţii financiare) necesită independenţa băncii centrale. 9 Deoarece, se spune, majoritatea politicienilor se caracterizează mai degrabă printr-un comportament ghidat de considerente pe termen scurt („miop”), pe când asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor (stabilităţii financiare) necesită o politică pe termen mediu şi lung, este necesar ca deciziile băncii centrale să fie scoase, pe cât posibil, de sub influenţa procesului politic general. Ca urmare, la ora actuală, independenţa băncii centrale este considerată de aproape toţi economiştii o condiţie necesară pentru o politică monetară eficientă, iar legile de organizare şi funcţionare ale unor bănci centrale vechi şi prestigioase (de ex., Banca Angliei) au fost modificate, în ultimele decenii, pentru a satisface această cerinţă. La acestea, se adaugă cazul Băncii Centrale Europene (BCE), care a fost creată de la bun început după modelul celei mai independente bănci centrale din Europa (Bundesbank), ori al băncilor centrale din ţările central şi est-europene, care au fost reorganizate, în general, după modelul BCE.

Centre mai mult sau mai puţin asemănătoare cu banca centrală există în toate domeniile acţiunii economice guvernamentale. Unele centre au putere de decizie şi sarcini de administrare a unui anumit patrimoniu, altele au atribuţii de reglementare şi control, iar altele se limitează la rolul de confruntare a proiectelor şi punctelor de vedere. Linia de demarcaţie între aceste organisme este dificil de trasat, deoarece cele din urmă tind şi ele să dobândească atribuţii de intervenţie, ceea ce le îndepărtează de rolul de organisme consultative. În România, de exemplu, există peste 100 de agenţii guvernamentale, la care se adaugă numeroase autorităţi şi instituţii aflate sub control parlamentar. Inutil de adăugat că multe dintre aceste organisme au atribuţii similare, iar unele, probabil, pur şi simplu nu fac nimic. Însă, la fel ca banca centrală, aceste centre constituie o bază de pornire şi un instrument de acţiune în folosul tehnicienilor care le populează.

Funcţionarea centrelor de putere autonome, a căror existenţă nu se limitează la domeniul economic, ridică dificila problemă a laturii morale a politicii economice. Este evident că, în România, aceste centre pervertesc modul de funcţionare a economiei de piaţă, însă, după cum a recunoscut la un moment dat un prim-ministru onest, existenţa şi modul lor de funcţionare rămân adesea necunoscute chiar şi guvernului. Pe de altă parte, rolul şi organizarea lor, modul de numire al conducătorilor, salariile şi celelalte avantaje pe care ei şi le acordă etc., dau naştere adesea la răsunătoare scandaluri de presă.

În acest cadru, tot ceea ce se poate spune la modul general este că opţiunile economice fundamentale sunt tranşate de guvern şi, în ultimă instanţă, de parlament (indiferent că este vorba despre stabilirea nivelului deficitului bugetar sau a fondurilor alocate fiecărui domeniu). Însă, toate aceste decizii sunt adoptate pe baza argumentelor conţinute în documentele întocmite de aparatul ministerelor şi al celorlalte organe centrale (aparat limitat el însuşi, este adevărat, de marile decizii politice anterioare: aderarea la structurile euro-atlantice; participarea la forţele de menţinere a păcii; acordarea unui ajutor altei ţări etc.). De aceea, tot ce poate face autoritatea ministerială este să adopte una sau alta din variantele prezentate de subalterni, fără a pune în cauză viziunea globală a direcţiilor de profil. În plus, însăşi pregătirea documentaţiei se face uneori în echipe care servesc drept locuri de întâlnire pentru funcţionarii publici şi reprezentanţii unor grupuri socio-profesionale. Astfel, în România, una din primele măsuri luate de actualul guvern de tehnocraţi a fost înfinţarea unui „minister pentru consultare publică şi dialog civic”! În aceste condiţii, identificarea beneficiarilor efectivi ai politicii economice este realmente un demers foarte complex.

Procesul de elaborare a politicii economice dă naştere, aşadar, unei tendinţe de multiplicare, până la „atomizare”, a puterii politice. În esenţă, hotărârile finale, indiferent cine le ia, sunt rezultatul unui proces de negociere îndelung şi confuz, desfăşurat mai mult pe culoare decât în sălile de şedinţă. Aproximativ corecte, aceste consideraţiuni nu trebuie să ducă însă la ocultarea problemelor separării puterilor în stat şi ale ierarhizării competenţelor, care modelează permanent orientările stabilite. La urma urmelor, în materie de politică economică, politicienii, funcţionarii publici şi reprezentanţii marilor grupuri industriale şi financiare acţionează adesea în mod convergent.

După unii autori, soluţia ideală ar fi acordarea unei independenţe comparabile cu cea a bancii centrale tuturor organismelor statului implicate în elaborarea politicii economice. Aceste propuneri se leagă de proiectele de creare a unei magistraturi economice independente, care să aibă misiunea de a soluţiona contestaţiile fundamentale cu privire la formarea şi repartizarea venitului naţional. Fără a discuta aprofundat aceste formule – a căror revenire permanentă în atenţia opiniei publice este o trăsătură normală a dezbaterilor ideologice libere –, vom spune doar că sunt nu numai utopice, ci şi periculoase. Exemplul Curţii Supreme a SUA arată clar că, în materie de organizare socială, găsirea „înţelepciunii” printr-o acţiune neutră faţă de părţile aflate în conflict este o simplă iluzie. În sistemele social-politice existente în prezent în ţările occidentale, nici o dispoziţie legală nu poate împiedica grupurile de interese să facă presiune asupra deţinătorilor unei oarecare puteri economice. Pe de altă parte, cu excepţia cazului în care se admite că gestionarea economică a ţării şi, în particular, elaborarea politicii economice sunt probleme tehnice pure – cee ce presupune inter alia absenţa oricărei contestări a sistemului social-economic existent –, renunţarea autorităţilor politice supreme la responsabilităţile şi prerogativele lor referitoare la problemele vitale pentru destinul patriei nu poate fi luată în considerare. Căci, doar aceste autorităţi politice, al căror merit în comparaţie cu tehnocraţii este că-şi mărturisesc deschis preferinţele sociale, sunt în măsură să arbitreze între obiectivele politicii economice şi alte obiective ale vieţii naţionale – ceea ce nu înseamnă că ele se achită întotdeauna cu curaj şi competenţă de misiunea lor.

3. Tehnocraţia şi funcţionarea economiei de piaţă

Conform adepţilor concepţiei extensive cu privire la tehnocraţie, este necesară luarea în considerare a tuturor tehnocraţilor: din sectorul public şi din sectorul privat. Căci, privită în ansamblul său, tehnocraţia este forma de capitalism specifică secolului XX. Înainte de a examina valoarea acestor aserţiuni, este necesară studierea legimităţii extinderii la sectorul economic privat a noţiunii de putere tehnocratică.

3.1 Proprietari şi manageri

Principalul argument pentru ideea extinderii puterii tehnocratice la sectorul economic privat este separarea proprietăţii de gestiune. Într-adevăr, în întreprinderile mari şi foarte mari (constituite, în general, sub formă de societăţi anonime), acţionarii sunt practic înlocuiţi în 9 responsabilităţile efective de către manageri, a căror participare la capitalul social este foarte mică sau, uneori, nulă. Are loc, deci, un transfer al puterii de decizie, aparent bazat pe competenţă, ceea ce sugerează o evoluţie de tip tehnocratic. Acest fenomen, cunoscut sub numele de „revoluţia managerială”, constă, în esenţă, în înlocuirea „capitaliştilor fără funcţie” cu „funcţionari fără capital”.

O contribuţie importantă la afirmarea acestei concepţii a avut o lucrare apărută în 1932 în SUA, în care se prezintă principiile fundamentale ale legii corporaţiilor adoptate în 1930 în această ţară. 10 În urma acestei lucrări, separarea proprietăţii şi a gestiunii şi, deci, declinul rolului proprietarilor, au început să fie considerate fapte incontestabile şi universale. De aici, s-a tras concluzia că, în interiorul unităţilor economice, cu excepţia întreprinderilor mici şi mijlocii, puterea decizională efectivă nu se mai bazează pe proprietate. Doar în societăţile vechi şi în sectoarele tradiţionale (numite adesea „precapitaliste”) ale economiilor moderne, instituţia proprietăţii continuă să joace rolul său tradiţional.

Această concepţie a fost combătută de diverşi sociologi, dintre care cel mai cunoscut este C. W. Mills. 11 Potrivit acestuia, referirea la o revoluţie silenţioasă a managerilor, a cărei efect este deposedarea marilor familii sau dinastii economice de averea, puterea şi privilegiile lor, este exagerată. Mişcarea care se observă reflectă mai degrabă reorganizarea claselor înstărite, decât un transfer de putere. Mills merge până la a nega faptul că înalţii conducători privaţi sunt recrutaţi, în principal, pe baza competenţei: selecţia urmăreşte, de fapt, numirea în funcţiile de conducere a unor elemente favorabile proprietarilor şi care sunt ferm hotărâte să le apere în toate ocaziile interesele. Pe scurt, managerii sunt, în primul rând, oameni obedienţi capitaliştilor (yes men), iar cei care continuă să domnească sunt aceştia din urmă.

Demonstrând supravieţuirea marilor averi, Mills a demontat câteva mituri moderne. Pe de altă parte, trebuie arătat că gradul de concentrare al averilor financiare este mult mai mare decât susţin adepţii „capitalismului popular”. Însă, elementul principal al argumentaţiei este altul, şi anume ideea continuării capitalismului familial: cu siguranţă, acesta nu a dispărut, iar studiul anuarelor bursiere şi lectura relatărilor de presă zilnice arată că pretinsul defunct este încă destul de viguros. Este adevărat totuşi că această formulă nu mai acoperă astăzi totalitatea structurilor de afaceri.

Analiza sociologică a conducătorilor din economia privată relevă existenţa a două categorii de administratori de nivel superior: prima cuprinde capitaliştii de tip tradiţional, care îşi gestionează capitalul propriu (constituit în principal prin procedeul participaţiilor) şi încearcă să-şi extindă puterea şi averea inclusiv prin noi operaţiuni de plasament financiar, dar şi printr-o judicioasă politică de alianţe matrimoniale; a doua cuprinde managerii sau tehnicienii care îşi datorează poziţia pregătirii şi experienţei lor în afaceri, precum şi valorii lor personale (fără a uita influenţa naşterii, a legăturilor de familie şi altor genuri de „relaţii” în dobândirea şi valorificarea acestor calităţi). Cu siguranţă, un om foarte bogat poate, de asemenea, să aibă calităţi profesionale deosebite, iar, pe de altă parte, un manager poate acumula, în pofida impozitelor, o anumită avere. Pe scurt, cele două categorii se interpenetrează într-o măsură care diferă de la un sector economic la altul. Ca urmare, fără a absolutiza distincţia, se poate spune, la modul general, că economia este condusă, în măsură diferită de la o ramură la alta, de capitalişti care se bazează pe averea şi legăturile unei familii sau dinastii, dar şi de tehnicieni selectaţi prin cooptare şi care, în general, nu datorează prea mult în plan personal acţionarilor firmelor pe care le administrează.

Ponderea celor două categorii de conducători economici diferă de la un tip de producţie la altul şi de la o ţară la alta. În plus, deoarece trecerea de la o categorie la alta se efectuează adesea prin procese lente (de ex., deposedarea treptată de avere a unor vechi familii de către arendaşi, vechili, cămătari etc.), linia de separare este mobilă: vorbind în general, formula managerilor s-a dezvoltat în epoca actuală în detrimentul patronatului clasic, care păstrează însă peste tot în lume poziţii foarte solide. Astfel, pe de o parte, numărul conducătorilor care ies de sub tutela capitaliştilor tradiţionali creşte, iar pe de altă parte, ca urmare a interdependenţei afacerilor care se manifestă puternic în economiile complexe, relaţiile unora cu ceilalţi sunt numeroase, variate şi dinamice. Obnubilaţi de absenteism şi de dispersia acţionariatului, adepţii „revoluţiei manageriale” uită că această situaţie îi favorizează atât pe capitaliştii de modă veche, cât şi pe tehnicienii profesionişti. Ignorând supravieţuirea capitalismului familial în numeroase domenii, această teză nu oferă o corectă viziune de ansamblu asupra capitalismului contemporan. Trebuie însă adăugat că prezenţa managerilor, care nu datorează averii sau naşterii accesul la putere, aduce un element nou, a cărui importanţă pentru funcţionarea sistemului economic nu trebuie subestimată. Unul din rezultatele esenţiale ale acestei schimbări este modificarea concepţiilor despre relaţiile dintre diferite elemente ale unei firme.

3.2 Caracteristici ale comportamentului managerilor

Ideea că între manageri şi capitaliştii tradiţionali există deosebiri în conducerea marilor întreprinderi se bucură în prezent de un larg acord. Fără a epuiza lista acestor deosebiri, vom examina, în cele ce urmează, principalele probleme ale relaţiilor managerilor cu acţionarii, cu personalulul şi cu însuşi scopul administrării afacerilor.

În ceea ce-i priveşte pe acţionari, managerii au tendinţa de a-i ignora sau chiar de a-i desconsidera deschis. Prin jocul voturilor în alb, adunările generale sunt transformate adesea într-un simulacru. Desigur, legiuitorul garantează acţionarilor posibilitatea obţinerii unor informaţii, însă aceste prerogative rămân, în general, nefolosite. În prezent, marile corporaţii, inspirate din tehnica aşa-ziselor „relaţii publice” (public relations), depun eforturi susţinute pentru a reduce distanţa dintre administratori şi proprietari: de aici, distribuirea unor broşuri tipărite pe hârtie de lux, dar ciudat de discrete cu privire la conducerea efectivă a întreprinderii, deschiderea de pagini web, organizarea de conferinţe de presă etc. Într-adevăr, obiectivul „relaţiilor publice” – formă de reclamă care, în ultimul timp, cunoaşte şi în România o dezvoltare remarcabilă – este crearea în rândul publicului a unui sentiment favorabil activităţilor în cauză; este vorba, deci, în grade diverse, despre „manipulare”.

Acest dispreţ faţă de acţionari (în pofida amabilităţii de faţadă a discursurilor oficiale din adunările generale) are mai multe surse. Astfel, nu poate fi neglijat sentimentul – răspândit nu numai în societăţile supuse decenii în şir propagandei comuniste, ci şi în societăţile occidentale – că venitul adus de capital are caracter parazitar. Operaţiunile bursiere, care accentuează caracterul speculativ al capitalului financiar mondial, contribuie, de asemenea, la formarea acestei atitudini care, în final, îi poate face pe unii tehnicieni să se preocupe mai mult de creşterea randamentului comercial al afacerii, decât de apărarea proprietăţii ce le-a fost încredinţate. De aici, ideea, puternic înrădăcinată în mintea unor directori, că acţionarilor nu li se cuvine decât cel mult o parte din profit şi că restul trebuie utilizat în şi pentru întreprindere. Critica din punct de vedere moral a venitului adus de capital alimentează, astfel, dorinţa de a ieşi de sub tutela investitorilor financiari şi de a evita punerea în cauză a programelor de dezvoltare provocată adesea de avatarurile finanţării din surse exterioare întreprinderii. În acest context, este de notat că criza recentă a dus la creşterea ponderii autofinanţării, accentuând, astfel, caracterul accesoriu al rolului jucat de acţionari şi 11 de alte categorii de investitori financiari. De aici, eficienţa redusă a politicilor de relansare a economiei orientate spre reducerea costului capitalului.12

Cu privire la personal, poziţia este diferită. Deoarece angajaţii au o „prezenţă” mai vizibilă decât acţionarii, relaţiile managerilor cu aceştia sunt mai subtile. Însă, la responsabilii marilor corporaţii sau, cel puţin, la cei mai evoluaţi dintre ei, se manifestă şi în această privinţă o tendinţă caracteristică: înlocuirea relaţiilor de muncă obişnuite cu aşa-numitele „relaţii umane” (human relations) menite să sporească importanţa integrării în întreprindere comparativ cu apartenenţa la alte grupuri social-politice (de ex., sindicate). Susţinută de factori obiectivi, mişcarea – susceptibilă să crească autoritatea întreprinzătorilor în ochii personalului – este vizibilă inclusiv în sectorul privat din România, unde sindicatele sunt slabe sau inexistente. Această împrejurare face ca relaţiile dintre manageri şi salariaţi să-şi piardă caracterul de clasă de odinioară şi să devină o problemă de gestiune internă a întreprinderii. Mai precis, efectul este reducerea câmpului „luptei de clasă” la dimensiunile întreprinderii şi, deci, situarea sa în cadrul problemelor unei colectivităţi determinate, nu al ansamblului societăţii.13

În ceea ce priveşte gestiunea întreprinderii sau a grupului de firme, caracteristica principală a comportamentului managerilor este dorinţa lor puternică de realiza această activitate în mod raţional. Managerii contemporani sunt departe de „baronii” epocii eroice a capitalismului, de „rechinii” bursei sau de „speculanţii” care fac averi din dezastrele care se abat asupra unor zone geografice sau comunităţi umane. Deşi, în România, impresia generală este că „reţetele” prin care se nasc capitaliştii sunt tocmai cele amintite14, obiectivul constant al managerilor moderni este obţinerea randamentului maxim al factorilor de producţie de care dispun. De aici, aplicarea unor tehnici de programare şi de planificare internă (eventual, pe termen lung), care constituie singurul mod cunoscut de a obţine un asemenea rezultat în societăţile occidentale. O altă particularitate este depunerea unui efort susţinut pentru asigurarea raţionalităţii deciziilor (de unde, apelul la matematicieni, informaticieni, psihologi etc.).

În discursurile şi intervenţiile conducătorilor economici din sectorul privat – inclusiv din România – se observă, în prezent, o tendinţă de a insista asupra aspectelor umane ale conduitei de afaceri. Ei prezintă managerul ca un model uman a cărui misiune este să permită participanţilor la viaţa firmei (stakeholders) să-şi valorifice la maximum aptitudinile. Această imagine idilică se situează pe linia amintitei tehnici a „relaţiilor umane”, însă procedeul respectiv nu suscită întotdeauna reacţiile pozitive aşteptate. De aceea, conducătorii privaţi merg mai departe, prezentându-se ca adevăraţi mecena şi revendicând un gen de umanism după care eficienţa nu este decât un aspect al activităţii economice. În toate împrejurările – spun ei -, cuvântul de ordine al managerului trebuie să fie grija faţă de om, care constituie mijlocul esenţial şi sopul veritabil al întreprinderii. Cu alte cuvinte, asistăm la o metamorfoză a cultului eficienţei în mitul grijii faţă de om – ceea ce, în România, pare bizar, având în vedere că „grija față de om” era unul dintre sloganurile comuniste repetate până la saţietate in vremuri nu prea indepartate.

În definitiv, conducerea afacerilor trebuie să se inspire atât din principiile ştiinţelor naturii, cât şi din achiziţiile ştiinţelor umane (economie politică, psihologie, sociologie etc.). Iar pentru a da rezultate, dorinţa de raţionalitate ştiinţifică (compararea costurilor şi beneficiilor) trebuie să ţină seama de trăsăturile eterne ale fiinţei umane. Cultura, care acumulează înţelepciunea generaţiilor precedente, devine, astfel, un instrument indispensabil şefului de întreprindere modern. El nu mai are nimic de a face, în aparenţă, cu brutalitatea elementară a taylorimului iniţial.

Este de notat că, în prezent, deschiderea faţă de cultură se bucură de mare audienţă peste tot în lume. De aceea, chiar şi militarii obişnuiesc să sublinieze că promovarea în ierarhie trebuie însoţită de dorinţa de a stăpâni tehnica prin cultură. În această privinţă, un caz cu totul ieşit din comun este cel al militarilor români, care, pe măsură ce armata a fost desfinţată, au devenit „doctori la grămadă”. 15 Cu alte cuvinte, pe lângă instrucţia militară, şefii din armată doresc şi ei un capital de imagine, care să le consolideze atât autoritatea faţă de subordonaţi, cât şi, mai ales, poziţia socială şi politică.

La amintitele trăsături de comportament şi de gândire atribuite adesea managerilor, care îi deosebesc faţă de capitaliştii tradiţionali, se mai poate adăuga că primii sunt, în general, mai favorabili decât cei din urmă intervenţiei statului în economie: deşi insistă asupra meritelor managementului profesionist, directorii acceptă să se supună unor forme de control ale puterii publice. Pe scurt, ei găsesc că, în loc să se opună inutil autorităţilor oficiale, este mai folositor să aibă un dialog „constructiv” cu acestea.

Faptele de observaţie arată că deosebirile menţionate reflectă aspecte reale ale vieţii economice, însă concluziile desprinse din aceste constatări nu trebuie exagerate. Astfel, în ceea ce priveşte repartizarea profitului, este adevărat că o parte considerabilă a acestuia serveşte actualmente finanţării dezvoltării întreprinderii. Însă, întreprinderea aparţine acţionarilor, iar o asemenea dezvoltare se reflectă în venitul şi averea lor. Sunt rare cazurile în care creşterea sau perfecţionarea activităţii unei întreprinderi nu duce, în final, la creşterea cursului acţiunilor sale. De altfel, pe lângă dividente, acţionarii beneficiază de o serie de alocaţii excepţionale (majorarea capitalului prin includerea rezervelor; împărţirea unei acţiuni în mai multe acţiuni noi, ceea ce determină, în mod normal, o anumită plusvaloare bursieră etc.) Este posibil ca un tehnician să aibă puţină simpatie pentru acţionarii săi, însă el nu poate fi indiferent faţă de cursul acţiunilor firmei pe care o conduce. Există, în fine, situaţia în care managerii deţin ei înşişi un pachet de acţiuni ale firmei, care, chiar dacă nu reprezintă decât o mică parte din capitalulul social, constituie, pentru ei, o avere considerabilă. Aceste remarci sugerează gravele erori care pot fi comise prin judecarea unilaterală a unui singur aspect al activităţii economice (autofinanţarea).

În prezent, invocarea valorilor umane tinde să devină o armă intelectuală a managerului. Această extindere a conceptului de „manager” în domeniul culturii aminteşte şi ea de sintagma „inginer al sufletului” din perioada realismului socialist. 16 De fapt, este vorba despre încercarea de anexare a ştiinţelor umane de către administrarea afacerilor şi de a pune macroeconomia, sociologia, psihologia etc., în slujba profitului. Şi este regretabil că, acum, în conformitate cu etica societăţii dominate de bani, nu cu etosul ştiinţific şi transformator comunist, munca cercetătorilor tot nu este utilizată pentru rezolvarea unor probleme sociale, ci, în principal, pentru creşterea capacităţii de a face profit.

Căci, în pofida afirmaţiilor apologetice, după care ceea ce primează în marile întreprinderi este „interesul naţonal” sau „grija faţă de om”, aceasta este, până la urmă, problema. Din punct de vedere economic, administrarea marilor întreprinderi capitaliste a realizat, neîndoios, progrese sensibile, pe care modelarea matematică a deciziilor şi planificarea internă le vor susţine, certamente, şi de aici înainte. Şi, în definitiv, raţionalizarea activităţii este preferabilă metodelor arhaice şi speculaţiilor financiare sau bursiere. Însă, în plan uman, concesiile s-au produs mai degrabă ca urmare a evoluţiei generale a societăţilor occidentale, decât a predispoziţiilor umanitare ale conducătorilor. Prudenţa îi face pe manageri să nu ignore sistematic schimbările opiniei publice – prudenţă care nu este străină de faptul că, deoarece nu se bazează pe proprietate, legitimitatea puterii managerilor devine greu de demonstrat. Totuşi, aceste trăsături – care se extind treptat la toate marile întreprinderi – trebuie ordonate şi interpretate în funcţie de obiectivul firmei, care rămâne profitul. Vrând, nevrând, conducătorii nu pot eluda acest imperativ, care, în sectorul privat, determină standing-ul întreprinderii (de ex., faţă de bănci), condiţionând posibilităţile sale de dezvoltare.

În fine, nu trebuie uitate veniturile unor responsabili industriali şi financiari, care, aşa cum a arătat criza mondială sau campania anticorupţie din România, îşi acordă remuneraţii şi gratificaţii exorbitante, fără nici un control din partea acţionarilor (existenţa unei severe fiscalităţi directe îi face pe cei interesaţi să-şi acorde tot felul de avantaje nesalariale, care scapă mai mult sau mai puţin regulat impozitării).

În concluzie, calificativul de „tehnocrat” este atribuit adesea inclusiv managerilor din sectorul privat. Din anumite puncte de vedere, asimilarea pare legitimă (dacă nu ar fi decât frecventa trecere a înalţilor funcţionari în întreprinderile private sau organizaţiile profesionale – şi invers). Admiţând provizoriu această uzuanţă, se impun totuşi câteva rezerve faţă de acest procedeu.

În primul rând, denumirea pare greu de aplicat capitaliştilor tradiţionali, care, în număr încă impresionant, îşi conduc afacerile ca urmare a dreptului de proprietate. Comportamentul lor cotidian faţă de problemele administrării afacerilor tind, fără îndoială, să se inspire din aceleaşi standarde şi criterii ca cele ale managerilor profesionişti, însă, atâta timp cât există o corespondenţă între proprietatea firmei şi dreptul de decizie fnală, nu se poate vorbi de un transfer de putere de tip tehnocratic. Nu la fel stau însă lucrurile în cazul conducătorilor cooptaţi pe baza competenţei tehnice, extensiunea terminologică fiind, aici, plauzibilă. Este, deci, logic ca eticheta de „tehnocrat” să fie rezervată acestora din urmă, însă, nu este mai puţin adevărat că divizarea unui grup uman relativ omogen, care ocupă poziţii similare şi urmăreşte scopuri identice, poate duce la prezentări falacioase ale realităţii (al căror apogeu este amintita noţiune mistificatoare de „clasă managerială”).

Rezultă că folosirea aceluiaşi cuvânt pentru a defini poziţia tehnicienilor publici în raport cu oamenii politici şi poziţia tehnicienilor privaţi în raport cu acţionarii este o „iluzie terminologică”. 17 În pofida factorilor de apropiere evidenţi, guvernarea statelor şi conducerea marilor întreprinderi nu sunt exact acelaşi lucru – cedarea puterii de decizie de către acţionari fiind, în cele mai multe cazuri, mult mai marcantă decât remiterea puterii de către oamenii politici şi chiar de către simplii cetăţeni.

3.3 Întreprinderile private şi exploatările publice

Atribuirea calificativului „tehnocrat” managerilor întreprinderilor private implică a fortiori acordarea acestuia conducătorilor întreprinderilor publice. În cazul acestei forme de tehnocraţie, aflată în legături strânse cu maşinăria statului, asimilarea pare, într-adevăr, acceptabilă. Oricum, cele două categorii de şefi din economie întreţin numeroase relaţii.

Aceste relaţii îmbracă, în principal, forma legăturilor contractuale dintre furnizori şi clienţi. În România, de exemplu, presa reproşează vehement aşa-ziselor „regii autonome, societăţi şi companii de interes naţional” – mai ales din domeniul energiei şi transportului – că vând produse şi servicii „băieţilor deştepţi” în condiţii foarte favorabile; după majoritatea observatorilor, aceste favoruri constituie una din cauzele cele mai importante ale uriaşelor pierderi pe care le înregistrează sectorul public. Favorurile sunt acordate, desigur, acelor firme private care, în majoritatea cazurilor, aparţin – direct sau prin interpuşi – oamenilor politici. Căci, întreprinderile respective se află adesea în situaţii de monopol, iar politicieniioameni de afaceri se bucură de prioritate în atribuirea bunurilor şi comenzilor derulate prin aceste unităţi.

Între cele două categorii de conducători există şi relaţii mai subtile. În România, un exemplu care ilustrează aceste relaţii este „Coaliţia pentru Dezvoltarea Romaniei”, care reuneşte manageri sau tehno-birocraţi din ambele sectoare. Recent, această organizaţie a încheiat cu guvernul un „acord pentru constituirea unei platforme de consultare în scopul adoptării de politici publice care să contribuie la creşterea competitivităţii economice a României şi implicit a bunăstării generale”. 18 Alt exemplu este „Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România” (AOAR), care se prezintă ca „partener apreciat și ascultat la nivel guvernamental, parlamentar, la nivelul partidelor politice și al organismelor internaționale”.19

În general vorbind, deşi sunt formate în principal din manageri şi alte categorii de oameni de afaceri, organizaţiile de acest tip îşi prezintă membri ca oameni preocupaţi exclusiv de performanţe tehnice şi animaţi de scopuri nobile: dezvoltarea ţării şi cultivarea responsabilităţilor umane şi civice. Însă, după cum am arătat, o caracteristică a comportamentului managerilor moderni este îmbinarea preocupărilor pentru raţionalitate administrativă cu dorinţa de stabili „relaţii umane” între participanţii la viaţa economică. 4.

Relaţiile dintre economie şi politică

Conform concepţiei extensive asupra tehnocraţiei, după care aceasta este forma modernă a capitalismului, evoluţia sistemelor social-economice contemporane este determinată de influenţa pe care „clasa managerială” o exercită în toate domeniile: sector privat, întreprinderi publice, birocraţie statală, cercetare ştiinţifică, state majore militare, conducere oligarhică a partidelor etc.

Examinarea acestei concepţii necesită o evocare succintă a ideilor lui J. Burnham, care a avut o contribuţie importantă la răspândirea ideologiei tehnocratice. 20

4.1 Teza unităţii tehnocraţiei

După Burnham, capitalismul este în agonie: mai devreme sau mai târziu, statul va deveni proprietarul mijloacelor de producţie. Însă, contrar învăţăturii marxist-leniniste (Burnham a fost în tinereţe un important conducător al mişcării troţkiste americane), acest proces nu duce la comunism, ci la înlocuirea capitaliştilor de către o nouă clasă conducătoare: directorii sau managerii. Controlând mijloacele de producţie, aceşti conducători vor fi capabili să domine statul, care va deveni proprietatea lor. La vremea când scria el, Burnham a găsit două exemple de societăţi directoriale: Germania naţional-socialistă şi Rusia sovietică. Însă, după el, procesul de schimbare a structurii elitei conducătoare, care trebuie să conducă inevitabil la directocraţie, se observă peste tot, inclusiv în SUA (New Deal).

În societatea directorială, politica şi economia se întrepătrund, iar organizarea producţiei şi circulaţiei bunurilor constituie sarcina statului. „Directorii” nu pot totuşi să îndeplinească toate sarcinile care revin statului: de aici, existenţa, alături de ei, a „birocraţilor politici”, care se ocupă, în principal, de propagandă, diplomaţie, poliţie, armată etc. Însă, deşi îndeplinesc funcţii diferite, şi unii şi alţii formează o singură clasă conducătoare. Cu toate că Burnham insistă mult asupra acestui lucru, el arată că directorii economici şi nu birocraţii politici sunt cei care stabilesc linia directoare.

Aceste idei se leagă de concepţia generală a lui Burnham asupra vieţii politice.21 Conform acestei concepţii, orice societate conţine o elită, care gestionează treburile publice în scopul conservării puterii şi privilegiilor sale. Această elită îşi bazează supremaţia pe forţă şi viclenie.

Din păcate, descrierea pe care Burnham o face elitei caracteristice epocii manageriale nu este prea clară. Se pare că, pentru el, funcţia directorială se limitează la conducerea tehnică şi coordonarea producţiei. „Directorii” sunt, astfel, administratorii efectivi ai întreprinderilor private şi publice, ceea ce nu exclude folosirea unor tehnicieni specializaţi, care, prin pregătire sau experienţă, cunosc bine un anumit domeniu sau o problemă particulară (cercetători ştiinţfici; ingineri care conduc procese de producţie particulare; laboranţi; etc.). În legătură cu această problemă esenţială – delimitarea celor două categorii de membri ai elitei -, Burnham este lipsit de consecvenţă, folosind o mulţime de termeni pentru a enumera „directorii”: directori de producţie; intendenţi; ingineri administrativi; supraveghetori tehnici; etc., iar, dacă sunt angajaţi în întreprinderi guvernamentale: administratori; comisari; şefi de birou; etc.

La vremea lor, ideile lui Burnham au fost puţin cunoscute în România. Iar aceasta, nu numai din cauza izolării aproape etanşe („cortina de fier”) faţă de circulaţia internaţională a ideilor în care era ţinută ţara de către regimul comunsit, ci, poate, mai ales din cauză că el a fost un important membru al mişcării troţkiste americane, iar, în timpul comunismului – care, în România, a fost „stalinim pentru eternitate”22 –, răspândirea ideilor unui troţkist, care, pe deasupra, lucra pentru CIA, era o crimă foarte gravă, soldată adesea cu condamnarea la moarte.23

Însă, chiar şi fără un proces de tip stalinist, critica ideilor lui Burnham este o sarcină relativ uşoară. Este incontestabil că această operă este lipsită de coerenţă şi soliditate ştiinţifică: în multe privinţe, lucrările lui Burnham par mai mult articole de ziar, decât expuneri ale rezultatelor unor cercetări obiective. Citite retrospectiv, aceste lucrări conţin numeroase previziuni eronate, ceea ce aruncă o umbră de îndoială legitimă cu privire la perspicacitatea autorului. Aceste deficienţe evidente nu trebuie să ducă totuşi la ignorarea observaţiilor sale cu privire la forţa managerilor în societăţile industrializate din Occident. Însă, nici nu contribuie la susţinerea concluziilor exagerate ale autorului.

Economiştii marxişti, în special cei din ţările comuniste, au respins teza „revoluţiei manageriale”. Potrivit acestora, evidenţierea acestei categorii are ca scop abaterea atenţiei proletariatului de la lupta de clasă împotriva capitaliştilor, care sunt adevăraţii stăpâni ai popoarelor occidentale. Pe scurt, proclamarea „erei managerilor” urmăreşte ascunderea faptului că orânduirea capitalistă a intrat într-o nouă fază – capitalismul monopolist de stat -, caracterizată, în esenţă, prin îngemănarea forţei statului cu forţa monopolurilor.

În capitalismul monopolist de stat, joncţiunea dintre politică şi economie reflectă un principiu simplu: statul nu este ceea ce pare, adică reprezentantul întregii societăţi şi arbitru imparţial în conflictele dintre diverse clase şi categorii sociale adverse. În orice orânduire socială, statul este instrument al clasei dominante; în capitalism, el este instrumentul burgheziei şi devine din ce în ce mai mult unealta unei mici părţi a acesteia: oligarhia financiară. Subordonarea aparatului de stat de către oligarhia financiară se realizează în mod diferit de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. În unele cazuri, penetrarea se face deschis, marii oameni de afaceri fiind numiţi oficial în funcţii politico-administrative superioare; în alte cazuri, operaţiunea este mai discretă, manifestându-se prin trecerea elementelor birocratice ale statului în rândul personalului de conducere al trusturilor. Cu toate acestea, într-un mod sau altul, în toate ţările capitaliste avansate, se manifestă acelaşi fenomen: puterea politică este subordonată oligarhiei financiare, care îşi exercită controlul exclusiv asupra societăţii.24

Această concepţie prezintă unele deosebiri considerabile faţă de ideile lui Burnham. Astfel, o deosebire importantă este că autorii marxişti respind ideea că schimbarea statutului proprietăţii private (din proprietate individuală în proprietate asociativă) constituie un factor de natură să modifice radical organizarea vieţii sociale. Însă, în interpretarea societăţii capitaliste, cele două concepţii se întâlnesc într-un punct: puterea politică (element al „suprastructurii” – în limbaj marxist) este determinată relaţiile de producţie („baza materială” – în acelaşi limbaj).

4.2 Observaţii cu privire la teza unităţii

Concepţia unităţii tehnocraţiei presupune că tehnicienii, mai precis aceia dintre ei cărora poziţia profesională în sectorul public sau privat le permite să exercite o influenţă tehnocratică, constituie un grup socio-profesional distinct, adică un grup de oameni cu trăsături comportamentale comune. Deşi diverse fapte sugerează că, într-adevăr, în societăţile moderne, o asemenea convergenţă există, este discutabil dacă teza unităţii „revoluţiei managerilor” exprimă corect realitatea.

Este adevărat că această concepţie este serios susţinută de constatarea faptului că au loc numeroase treceri dintr-un sector în altul. În România, de exemplu, aceste treceri au loc, de regulă, de la stat la privat. Operaţiunea se realizează, în mod normal, prin demisia unui funcţionar public şi angajarea sa ulterioară în economia privată (pantouflage, revolving doors). România a adoptat interdicţii privind mobilitatea între sectorul public şi privat, însă aceste interdicţii sunt aplicabile doar funcţionarilor publici; pe de altă parte, nu există un mecanism de verificare a situaţiilor de pantouflage. 25 Însă, această osmoză, care, desigur, necesită mare atenţie din multe puncte de vedere (în România – mai ales prin prisma luptei împotriva corupţiei), nu este suficientă pentru a afirma că personalul tehnocratic din cele două sectoare constituie un grup social unitar şi specific, pe care unii autori îl numesc „clasă managerială”. Eterogenitatea membrilor tehnocraţiei, diversitatea experienţelor pe care aceştia le au şi a poziţiilor pe care ei le ocupă par prea mari pentru a justifica noţiunea de „clasă”.26 Trebuie menţionate, de asemenea, rivalităţile care se manifestă între tehnocraţii publici şi cei privaţi, precum şi luptele care au loc în interiorul fiecărui sector, însă argumentul este, fără îndoială, mai puţin solid.

Chiar şi fără a adopta definiţia marxistă a clasei sociale27 , se poate spune că aceasta nu poate fi definită doar în funcţie de criteriul deţinerii de cunoştiinţe ştiinţifice sau tehnice. Fără îndoială, aceste valori se bucură aparent de o oarecare preţuire în societăţile capitaliste moderne, deoarece aduc avantaje din punct de vedere al puterii sau al bunăstării. Însă, cei care pretind asemenea avantaje continuă să fie marcaţi de diverse handicapuri, dintre care cel mai important este necesitatea de a dovedi că au cunoştiinţele ştiinţifice sau tehnice necesare pentru ocuparea unei funcţii de conducere, pe când avantajele naşterii şi ale averii aparţin relativ definitiv fericiţilor lor posesori. De asemenea, deţinerea unor cunoştiinţe ample sau a unor competenţe tehnice ridicate poate uşura apropierea între membri grupului şi poate duce chiar la o anumită solidaritate între ei (esprit de corps): în împrejurările obişnuite ale vieţii sociale, aceste lucruri nu sunt totuşi suficiente pentru a depăşi alte bariere care îi separă pe oameni (averea, etnia, rasa, religia etc.).

În plus, dobândirea acestor cunoştiinţe sau deprinderi rămâne, într-o mare măsură, un privilegiu de clasă în sensul tradiţional al termenului. Analiza sociologică nu lasă nici un dubiu în această privinţă: în toate societăţile, există pături privilegiate, din care provin, în marea lor majoritate, titularii funcţiilor de comandă din diverse sectoare ale vieţii sociale.

Noţiunea de „clasă managerială” nu devine mai verosimilă nici dacă definiţia tehnocraţiei este restrânsă astfel încât să cuprindă doar administraţia publică de rang înalt şi doar gestionarea marilor afaceri private. Într-adevăr, atribuirea unei denumiri unice acestor două categorii de indivizi mai degrabă ascunde, decât clarifică realitatea. Astfel, fără ca adepţii acestui procedeu să o spună întotdeauna în mod explicit, folosirea acestei noţiuni sugerează că, în funcţionarea societăţii capitaliste, au intervenit modificări fundamentale. În particular, se induce ideea că rolul social jucat de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie s-a redus considerabil. Este clar că fuziunea în cadrul unui singur grup a tehnocraţilor guvernamentali şi a conducătorilor privaţi sprijină această concepţie: însă, proclamarea acestei asimilări nu este suficientă pentru a şterge dintr-o trăsătură de condei acele posibilităţi de acţiune şi elemente de putere care reprezintă, pentru conducătorii privaţi – indiferent că sunt proprietari sau simpli administratori ai organizaţiilor industriale şi financiare –, prerogative exercitate faţă de toate categoriile sociale, inclusiv tehnocrate şi guvernamentale. Din acest punct de vedere, factorii care apropie patronii de stil familial şi managerii profesionişti sunt mult mai puternici decât elementele susceptibile să îi separe: atât primii, cât şi cei din urmă rămân conducători capitalişti (nu comunişti).

De aceea, nu se justifică separarea pe care o implică noţiunea de „clasă managerială” în cadrul grupului celor care – cu un titlu sau altul – controlează instrumentele de producţie. Fără îndoială, capitalismul modern a cunoscut numeroase transformări în raport cu epocile mai vechi: totuşi, chiar dacă metodele de recrutare a cercului cadrelor de conducere au suferit schimbări notabile, nici unitatea şi nici chiar omogenitatea acestui grup nu par a fi fost serios afectate; deosebirile de comportament observate, fără a fi neglijabile, sunt, de regulă, de ordin pur tactic.

O soluţie mai adecvată la această problemă este, în principiu, o altă noţiune, şi anume „clasă conducătoare”. Definită ca minoritate care îşi asumă într-un mod conştient şi coerent funcţiile de comandă în raport cu întreaga societate, noţiunea de „clasă conducătoare” se bazează pe argumente relativ solide. Astfel, această noţiune este confirmată de studiile empirice cu privire la recrutarea principalelor personalităţi şi a înalţilor conducători ai activităţii sociale. De asemenea, ea constituie o reflectare rezonabilă a mecanismelor care permit păturilor privilegiate să-şi păstreze cea mai mare parte a puterii şi avantajelor financiare, în pofida vicisitudinilor şi, adesea, furtunilor prin care trec (criza recentă fiind o ilustrare frapantă a acestei abilităţi).

Cu toate acestea, în cursul ultimelor decenii, noţiunea de „clasă conducătoare” a constituit, la rândul său, obiectul unei ample dezbateri: unii autori o consideră un mit, iar alţii, realitatea fundamentală a societăţii. Fără a intra în fondul acestei dezbateri, a cărei prezentare ar necesita o lucrare de sine stătătoare, amintim importanta contribuţie a filosofului, sociologului și politologului francez R. Aron. 28 Deşi respinge a priori ideea unei clase conducătoare, bine delimitată şi conştientă de ea însăşi, el propune un sistem interpretativ bazat pe noţiunea de „categorii conducătoare”. Dintre aceste categorii, amintim pe cele cărora R. Aron le atribuie, pe baza activităţii lor sau a unui efort de organizare specific, puterea de a influenţa grupul oamenilor politici propriu-zişi (clasa politică): funcţionarii publici civili şi militari; şefii de întreprinderi private şi publice; conducătorii organizaţiilor de masă, în particular, liderii de sindicat. Sesizând fenomenul conducerii oligarhice, R. Aron respinge monismul implicat de noţiunea de „clasă conducătoare”, considerând că o interpretare pluralistă reflectă mai bine structura societăţilor industriale din Occident.

În concluzie, afirmaţia că statul este un simplu instrument al oligarhiei financiare, aşa cum au susţinut teoreticienii capitalismului monopolist de stat, nu este justificată. Cu toate acestea, există, cu siguranţă, multe situaţii în care întreprinderile şi asociaţiile patronale obţin, graţie intervenţiei birocraţiei, avantaje şi facilităţi importante – această comprehensiune a celor din urmă faţă de cei dintâi fiind rezultatul fie al solidarităţilor sociale implicite, fie al unei înţelegeri asemănătoare a interesului general (considerat a fi bine servit de dezvoltarea economică).

Acestea fiind spuse, studiile empirice cu privire la comportamentul grupurilor de presiune (lobbysm) arată că deşi sunt capabili să orienteze acţiunea publică în unele sectoare importante (de ex., infrastructură), factorii de decizie din economie nu sunt în măsură să influenţeze toate deciziile administrative. Înseamnă că deşi nu reuşeşte întotdeauna să compenseze efectele acestei trăsături esenţiale a sistemului social-economic, care este importanţa decisivă a structurilor de producţie, administraţia statului este unul din factorii care garantează autonomia sferei politicii faţă de forţele economice private. Birocraţia guvernamentală – cu care conducătorii întreprinderilor publice se aseamănă, dar nu se confundă – constituie, astfel, o categorie socio-profesională care se situează între oamenii politici însărcinaţi să o controleze, pe de o parte, şi puterea economică privată, care constituie, în prezent, principalul şi cel mai puternic interlocutor al său, pe de altă parte.

4.3 Tehnicienii şi puterea

Nu se poate spune, deci, că există o conspiraţie ocultă a tehnocraţilor pentru cucerirea puterii, ci că există o valorizare de către societate a funcţiei tehnice. În starea actuală a societăţilor occidentale, tehnicienii ajunşi în funcţii de conducere publice provin, în marea lor majoritate, din aceleaşi medii din care se recrutează, în mod normal, conducătorii economiei private (înalta burghezie şi pătura superioară a clasei mijlocii). Grupările şi regrupările efectuate de ei reflectă mai degrabă dorinţa de putere comună tuturor oamenilor, decât un complot pentru ocuparea poziţiilor de comandă în societate. Cu toate acestea, ideea, exprimată adesea, că tehnocraţii renunţă la bani pentru putere, nu pare conformă cu datele vieţii sociale – dacă problemele materiale ar fi secundare, statul ar pierde mulţi slujbaşi, iar atracţia funcţiilor guvernamentale şi a întreprinderilor publice nu ar fi aşa de mare.

Orice descriere generalizatoare a unei categorii sociale tinde să estompeze faptul că membri săi se aseamănă fundamental cu ceilalţi oameni: tehnicienii, chiar deveniţi tehnocraţi, nu-şi pierd condiţia lor general umană. Se explică, astfel, de ce, în viaţa de zi cu zi, comportamentele observate nu au întotdeauna rigoarea şi pregnanţa modelelor elaborate şi, deci, „idealizate”, de către teoreticieni. Fără a însemna o subestimare a pericolelor tehnocraţiei, aceste observaţii impun analiza lor sine ira et studio şi strădania de a nu crea noi mituri.

Pentru a evidenţia aceste pericole, este necesar să se pornească de la rolul tehnocraţilor publici. Căci, dat fiind impactul aparatului guvernamental asupra tuturor compartimentelor vieţii sociale, ei dipun de posibilităţi considerabile de influenţare a societăţii. Tehnicienii publici nu sunt îngeri, dar nici demoni. Ei vădesc adesea un devotament faţă de binele colectiv fără de care viaţa socială nu s-ar putea menţine în caz de criză gravă. Admiţând că interesul general nu poate fi definit decât în mod convenţional, se poate spune că majoritatea agenţilor statului tind să se inspire din această definiţie convenţională în comportamentele lor cotidiene. Căci, altă formă de exprimare a interesului public nu există.29 Activitatea lor este, în tot cazul, indispensabilă funcţionării unei societăţi complexe. Ţinând seama de numeroasele defecte ale clasei politice, deşi blamat adesea, procesul de birocratizare a statului are adesea o mare valoare socială.

Ideea pe care se bazează actualele sisteme de guvernare democratice, dincolo de diversitatea formelor instituţionale, este că tehnicienii trebuie controlaţi de aleşi, adică de oamenii desemnaţi de către cetăţeni. Or, din acest punct de vedere, iar acesta este un prim pericol al tehnocraţiei, sistemul cunoaşte numeroase imperfecţiuni. Indivizii care, prin însăşi meseria lor, lucrează în culisele sistemului guvernamental, deţin o parte mai mare sau mai mică a puterii de decizie fără a da socoteală electoratului. Acesta nu este un fenomen nou, însă dimensiunile sale s-au amplificat în zilele noastre.

Situaţia este strălucit exprimată de amintita formulă a lui C. W. Mills: „elita la putere”. Această expresie nu suscită nici un fel de confuzii, căci este clară şi concisă. Cu toate acestea, ea postulează o unificare a conduitelor pe care studiile empirice nu o confirmă; aceste investigaţii relevă recursul la metoda compromisului, care, foarte adesea, marchează negocierile între tehnicieni; or, aceasta indică divizările care există în interiorul „elitei la putere”. Aceste compromisuri sunt aproape întotdeauna laborioase şi, în majoritatea cazurilor, precare – ceea ce înseamnă că distribuirea influenţei tehnocratice este afectată de o anumită instabilitate.

În plus, „elita la putere” nu este singură pe lume: la rivalităţile interne, care îi limitează capacitatea de acţiune, se adaugă presiunile mediului social, el însuşi fragmentat, şi, deci, în societăţile occidentale pluraliste, diverse elemente care îşi spun propriul lor cuvânt în legătură cu problemele care le privesc. Din această cauză, se întâmplă adesea ca tehnicienii publici să fie nevoiţi să se abată de la proiectele lor inţiale. În general, sunt rare guvernele – indiferent cât sunt de dictatoriale – care nu sunt constrânse, în măsură mai mare sau mai mică, să-şi modifice conduita în funcţie de reacţiile, efective sau anticipate, ale guvernaţilor. Astfel, chiar şi rigidul regim ceauşist, cu mijloacele sale de control total al societăţii, a fost nevoit să modifice legea pensiilor ca urmare a grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977, ori să promită creşterea tuturor salariilor în decembrie 1989.

Acestea fiind spuse, trebuie totuşi admis că tehnicienii dispun de o importantă capacitate de conducere a societăţii. Aleşii trec adesea în planul doi. Acest transfer de responsabilităţi devine uneori greu de suportat, deoarece se suprapune cu marile inegalităţi în repartizarea resurselor şi în exercitarea influenţei, care continuă să marcheze societăţile moderne. Această stratificare socială face dezirabilă şi chiar indispensabilă supravegherea de către societate a maşinăriei guvernamentale şi, în special, a aparatului adminstrativ.

Aceasta este, în esenţă, argumentul cel mai solid care poate fi adus pentru instaurarea unui cadru social care să permită manifestarea opoziţiei faţă de oamenii aflaţi la conducere. Or, prin gestionarea de către tehnicieni, posibilităţile de control de către societate se atenuează şi adesea dispar. De aici, creşterea riscului de părtinire în orientarea politicii guvernamentale. Acesta este, în esenţă, un alt mare pericol al tehnocraţiei: riscul ca puterile tehnicienilor, dobândite prin preluarea lor de la oamenii politici şi prin înăbuşirea opoziţiei, să fie folosite în favoarea unei mici părţi a societăţii sau confiscate de această minoritate. Făra a nega importanţa altor centre de putere (sindicate, organizaţii neguvernamentale, presă etc.), se poate spune că acest favoritism social tinde, de regulă, să întărească puterea deţinătorilor puterii economice private. La limită, deciziile guvernamentale ajung să fie opera administratorilor, indiferent că aceştia sunt sau nu proprietari ai mijloacelor de producţie.

Simpla prezenţă a omului politic nu constituie, desigur, o garanţie de imparţialitate. Fără a împărtăşi ideea că politicienii sunt simple „curele de transmisie” a unor interese sordide, trebuie recunoscut că posibilităţile de acţiune de care dispun oamenii politici sau pe care aceştia tind să le dobândească în raport cu tehnicienii sunt adesea foarte mari. De fapt, presupunând că reprezentarea naţională reflectă corect tendinţele pluraliste existente în societate şi că grupurile sociale au deplină libertate de acţiune, factorul de imparţialitate relativă este însuşi jocul politic în ansamblul său. Opinia publică – adică publicul care îi dă naştere – nu are, cu siguranţă, toate virtuţile care i se atribuie adesea: totuşi, în pofida versalităţii şi tendinţei sale spre apatie, aceasta rămâne unul din puţinii factori care pot împiedica aparatul guvernamental să devină complet arbitrar. Din acest punct de vedere, politica „transparentă” are o semnificaţie democratică sau cel puţin de asigurare a unor virtualităţi democratice, a cărei subestimare ar fi o gravă eroare.

Efectul global al tehnocraţiei este compromiterea jocului politic şi creşterea rolului politicii „secrete” sau „confidenţiale”. Cu toate acestea, pentru a aprecia exact impactul tehnocraţiei, trebuie avute în vedere nu numai consecinţele directe şi vizibile ale influenţei tehnocratice, adică preluarea puterii de la unii politicieni sau de la unele organe politice, ci şi evantaiul implicaţiilor indirecte: acestea constă, în esenţă, în atenuarea controlului politic în ansamblul său şi slăbirea opoziţiei, evoluţii faţă de care acţiunea violentă riscă să constituie singura cale de rezolvare a problemelor sociale. De aceea, în societăţile democratice, guvernul de tehnocraţi nu poate fi decât o soluţie de avarie.

Bibliografie

Arrow K., Social choice and individual values, (2nd ed.), New Haven: Yale University Press, 1963

Berle A., Means G., The Modern Corporation and Private Property, 2nd edn Harcourt, Brace and World, New York 1967.

Boia L., Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Buc., 2011, p. 42-44.

Burnham J., The Managerial Revolution: What is Happening in the World, New York: John Day Co., 1941; The Machiavellians: Defenders of Freedom, New York: John Day Co., 1943.

Cerna S., Politica monetară, Editura Academiei, Bucureşti, 2014, p. 17-123; Un sfert de veac de tranziţie, Economistul, nr. 49-50, 15 decembrie 2014, http://ecol.ro/content/unsfert-de-veac-de-tranzitie; Politica monetară neconvenţională, Oeconomica, 1, 2014, http://ecol.ro/content/politica-monetara-neconvenţionala

Dobrescu E., Introducere în teoria capitalismului monopolist de stat, Editura politică, Bucureşti 1967

Galbraith J., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucuresti, 1982

 


 

1 – http://gov.ro/fisiere/pagini_fisiere/Programul-de-guvernare-al-Guvernului_Romaniei-Prim-ministru-DacianCiolos(Monitorul_Oficial).pdf

2 – Un inventar al miturilor comunismului se găseşte în lucrarea lui L. Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Buc., 2011, p. 42-44.

3 – Ungureanu L., Apostolii lui Stalin. Câtă şcoală aveau comuniştii?, http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostoliistalin-cata-scoala-aveau-comunistii-1_55956be8cfbe376e35cde348/index.html

4 – Boia L., op. cit., p. 148.

5 – Ad idem p. 148-151.

6 – V., de ex., Hossu-Longin V., Canalul morţii, Editura Fundația Academia Civică, 2013.

7 – Pentru argumentarea mai amplă a afirmaţiei că orice politică economică are o dimensiune tehnocratică, v. lucrarea autorului: Politica monetară, Editura Academiei, Bucureşti, 2014, p. 17-123.

8 – Cerna S., Un sfert de veac de tranziţie, Economistul, nr. 49-50, 15 decembrie 2014, http://ecol.ro/content/unsfert-de-veac-de-tranzitie.

9 – Cerna S., Politica monetară, ed. cit., p. 260-289.

10 – Berle A., Means G., The Modern Corporation and Private Property, 2nd edn Harcourt, Brace and World, New York 1967.

11 – Mills C. W., White Collar: The American Middle Classes, Oxford University Press, New York, 1951; The Power Elite, Oxford University Press, New York, 1956.

12 – Cerna S., Politica monetară neconvenţională, Oeconomica, 1, 2014, http://ecol.ro/content/politicamonetara-neconvenţionala

13 – Despre lupta de clasă s-a scris şi s-a vorbit enorm în ţările comuniste, încât ar fi superfluu să insistăm asupra acestei lozinci. Amintim totuşi că, după Marx și Engels, lupta de clasă reprezintă motorul evoluției societății umane, iar după Stalin, în socialism, lupta de clasă se ascute în permanenţă.

14 – V. filmul: Capitalism – reţeta noastră secretă, realizat de A. Solomon., http://videos.arte.tv/fr/videos#/tv/coverflow///1/100/

15 – Expresia îi aparţine profesorului I. Coja. (http://ioncoja.ro/textele-altora/doctorate-la-gramada/).

16 – Boia L, op. cit., p. 151-159.

17 – Sintagama „iluzie terminologică” desemnează echivocurile şi ambiguităţile suplimentare create prin utilizarea inconştientă a unor termeni diferiţi pentru a desemna unul şi acelaşi lucru, sau, dimpotrivă, aplicarea aceluiaşi termen la realităţi complet diferite.

18 http://www.amcham.ro/UserFiles/articleFiles/Acord%20de%20Colaborare%20Coalitia_Guvern%2015%20A prilie%202014%20semnat_06301733.pdf

19 – http://www.aoar.ro/despre-noi/

20 – Burnham J., The Managerial Revolution: What is Happening in the World, New York: John Day Co., 1941. Alţi reprezentanţi cunoscuţi ai curentului tehnocratic sunt T. Veblen, P. Blanshard, J. Galbraith etc.

21 – Burnham J., The Machiavellians: Defenders of Freedom, New York: John Day Co., 1943.

22 – Expresia îi aparţine lui V. Tismăneanu. (Stalinism pentru eternitate – o istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2005).

23 – Este interesant de notat că o lucrare a unui alt reprezentant al curentului tehnocratic, J. Galbraith, a apărut totuşi la un moment dat în România, probabil, deoarece autorul s-a autodeclarat „socialist”. (Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucuresti, 1982).

24 – Dintre lucrările apărute în România în care se prezintă trăsăturile capitalismului monopolist de stat, v.: Kuzminov I., Capitalismul monopolist de stat, Editura ştiintifica, Bucureşti, 1957; Ivanciu N., Capitalismul monopolist de stat şi unele schimbări în metodologia economiei politice burgheze, Editura politică, Bucureşti, 1965; Dobrescu E., Introducere în teoria capitalismului monopolist de stat, Editura politică, Bucureşti 1967; Postolache T., Capitalismul monopolist de stat, Editura politică, Bucureşti, 1975.

25 – UE, Studiu comparativ privind măsurile anticorupție în state membre ale Uniunii Europene (Danemarca, Spania, Letonia, România), p. 103, http://ro.scribd.com/doc/282882618/Studiu-Comparativ-State-UE#scribd

26 – Noţiunea de „clasa socială” desemnează, în sensul său cel mai larg, un grup social de mari dimensiuni (ceea ce o deosebeşte de simpla „profesie”), inclusă într-o anumită ierarhie socială de fapt şi nu de drept (ceea ce o deosebeşte de „ordin” sau „castă”). Deşi constituie un element central al criticii marxiste a capitalismului, această noţiune nu îi este proprie: ea face parte din limbajul sociologic general.

27 – În concepţia marxistă, „clasa socială” este un grup numeros de oameni, istoriceşte constituit, cărora le sînt proprii anumite caracteristici sociale comune, şi anume: acelaşi loc în sistemul producţiei sociale; acelaşi raport (de cele mai multe ori consfinţit prin legi) faţă de mijloacele de producţie; acelaşi rol în organizarea socială a muncii; acelaşi mod de obţinere a părţii de care dispun din bogăţia societăţii, precum şi aceeaşi mărime a acestei părţi; conştiinţa apartenenţei la acest grup; anumite trăsături psihosociale proprii.

28 – Raymond A., Classe sociale, classe politique, classe dirigeante, Archives Européennes de Sociologie, 1960, no 2, p. 200-282.

29 – Cf. teoremei imposibilităţii a lui Arrow (Social choice and individual values, (2nd ed.), New Haven: Yale University Press, 1963)

 

Ultima ora:

ObservatorNicholas S. Kass on President Trump’s Vision and the Romanian-American Partnership – Exclusive Interview on Antena3 CNN

PoliticLigia Deca, numită secretar general al Comisiei Naționale a României pentru UNESCO

EconomieNicholas S. Kass on President Trump’s Vision and the Romanian-American Partnership – Exclusive Interview on Antena3 CNN

ExternAlexandru Grumaz: Supraviețuirea Europei!

SocialAndrei Caramitru: Studiu despre analfabetismul funcțional

EvenimenteAlexandru Bogdan: A relaxed chat about the key takeaways from 2024 and hopes for 2025

EditorialDan Mircea Cipariu: Detector pentru “războinicii viteji”!

CulturaAndreea Paul: Conflictele intergeneraționale au un remediu fantastic prin teatru



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe