Sibienii Silviu Nate, director al Centrului de Studii Globale din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și Hari Bucur-Marcu, fost șef al Serviciului Strategii de Apărare, la Statul Major General, vorbesc despre conflictul dintre Rusia și Ucraina, opiniile lor inducând mai mult ideea că nu va fi și un conflict armat între cele două state.

Silviu Nate este director al Centrului de Studii Globale din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, iar din această calitate a gestionat mai multe granturi cu finanțare internațională. Este membru al Euro-Atlantic Council România și al Asociației Române de Relații Internaționale și Studii Europene (European Community Studies Association).

Hari Bucur-Marcu este ofițer de aviație, iar ultima funcție deținută ca ofițer activ a fost cea de șef al Serviciului Strategii de Apărare, la Statul Major General, J-5. În perioada 1990 – 2003 a fost responsabil de reforma Armatei României, cu deosebire în relația cu NATO și a lucrat în structurile Alianței ca șef de secție învățământ și instrucție. Este cavaler al Ordinului Național „Pentru merit”, în recunoașterea contribuției sale la integrarea României în NATO.

Silviu Nate: Rusia a testat în această perioadă coeziunea NATO și UE, analizând cu mare atenție verigile slabe și modul prin care poate exploata vulnerabilitățile transatlantice 

Profesorul sibian a fost solicitat de Turnul Sfatului să răspundă la câteva întrebări legate de conflictul dintre Rusia și România. El spune că e greu de prognozat acum dacă se va ajunge la un conflict armat, așa cum vehiculează presa occidentală, explicând că decizia finală ține de o singură persoană: Vladimir Putin.

„Trăim cele mai bune timpuri din istoria omenirii”.Este această afirmație pe cale să se schimbe, urmărind amenințările legate de un posibil război atomic lansate de președintele Putin?

M-aș întreba mai întâi dacă această afirmație a fost perfect valabilă înainte de momentul invocat de tine. Trebuie să admitem de la bun început că generalizarea în știință a reprezentat întotdeauna un clișeu. Ceea ce înseamnă pentru o persoană un „timp bun”, pentru o altă persoană s-ar putea să fie un „timp rău”. Acest paradox ne-a adus, ca în ciuda multitudinilor de opțiuni de care dispunem, să avem percepții extrem de diferite și divergențe cu privire la modul în care ar trebui să se dezvolte societatea noastră sau ar trebui gestionată pandemia spre exemplu.

Francis Fukuyama, în cartea sa Sfârșitul istoriei și ultimul om, pe la începutul anilor 90, susținea, oarecum corect, faptul că istoria va cunoaște un „sfârșit” datorită înțelegerii deficitare a științelor, tehnologiei și a conflictelor, dar tot istoria, cea care se scrie în această perioadă, îi contrazice fundamental cealaltă parte a tezei lui Fukuyama, potrivit căreia vom asista la dispariția războaielor, a statelor unitare, a conceptului de „naționalitate”.

Astăzi, parcă reînvie mai pregnant spiritul naționalist în sânul societăților democratice și accentuează clivaje care zdruncină încrederea în fundamentele democratice. Ne aflăm de multă vreme într-un război cognitiv unde mintea umană reprezintă câmpul de luptă. Anumiți analiști și teoreticieni consideră că ne aflăm deja în al Treilea Război Mondial, dar care se poartă în plan informațional, simbolic, valoric, ideatic. Problema cu acest nou ecosistem informațional în care funcționăm este că devine tot mai greu să distingem falsul de adevăr și alimentează în mod acut neîncrederea umană. La scară mai largă, neîncrederea a devenit o constantă care viciază comunicarea și relațiile între diferite state și entități. Știu că este neliniștitor ce spun, dar această incertitudine induce o stare de agitație și nervozitate socială globală care predispune la conflict. Este noua realitate pe care o experimentăm și Fukuyama nu a putut-o prezice.

Ca să răspund în cele din urmă la întrebare, cred că ipoteza „Trăim cele mai bune timpuri din istoria omenirii” are un caracter extrem de relativ și interpretarea aparține fiecărui observator individual prin raportare la un anumit element de referință.

Poziția lui Vladimir Putin a fost și cred că a rămas, cel puțin la nivel declarativ, pentru evitarea cu orice preț a unui război nuclear. Rusia a acționat, de regulă, extrem de precaut în raport cu competitorii săi și și-a calculat cu multă agilitate mizele geopolitice. Spre deosebire de alte regimuri mult mai problematice, precum Coreea de Nord sau Pakistan, Rusia deține o veche cultură strategică și există o conștiință asumată astăzi că un atac nuclear va presupune la rândul său o ripostă nucleară și dintr-o astfel de situație nu iese nimeni câștigător; vorbim practic de un joc de sumă zero, care va șterge în mod brutal din galaxie istoria omenirii. Puterea nucleară militară a fost mereu concepută ca o formă de intimidare de către statele care o dețin, cu scopul de a ține la distanță posibili agresori. În timpul Războiului Rece a luat naștere un concept numit doctrina descurajării nucleare, vreme în care comunicarea interstatală era mult mai deficitară și totuși au funcționat liniile directe între cancelarii pentru a evita un holocaust nuclear. Așadar, indiferent de ceea ce spune președintele Putin, orice afirmație privind o posibilă agresiune nucleară trebuie privită ca un factor de presiune psihologică pentru atingerea unor scopuri și mize regionale urmărite de el.

Este aceasta cea mai dificilă situație în care a fost pusă NATO de la înființarea sa?

Este, cu certitudine, o situație dificilă pentru Alianță, dar nu numai din cauza lui Putin, ci în foarte mare măsură datorită intereselor individuale ale unor state membre sau ale liderilor acestora, care au dezvoltat relații privilegiate cu Moscova. Rusia a testat în această perioadă coeziunea NATO și UE, analizând cu mare atenție verigile slabe și modul prin care poate exploata vulnerabilitățile transatlantice. Totuși, presiunea Moscovei a condus în cele din urmă la apropierea UE-NATO și la preocupări directe privind consolidarea capacității de apărare pe flancul estic al NATO.

Cred că după invazia Cehoslovaciei din 21 august 1968, deși nu vorbim despre un teritoriu NATO, aceasta este cea mai mare provocare venită dinspre est de la înființarea Alianței. Comasările fără precedent a forțelor militare rusești ne transpun într-o situație la care nu putem rămâne indiferenți.

Cum crezi că se va rezolva această situație politică?

Continuare, aici.