Matei Bogdan
Publicat în 22 decembrie 2021, 10:51 / 148 elite & idei

Silviu Nate: Retorica Rusiei, tratatele în schiță și garanțiile de securitate propuse Statelor Unite

Silviu Nate: Retorica Rusiei, tratatele în schiță și garanțiile de securitate propuse Statelor Unite

de Silviu Nate

În ultimul an, tensiunile dintre Rusia și Occident au cunoscut o creștere în intensitate, oferind o scenă pentru acuzații reciproce de provocări și escaladări. Realitatea practică demonstrează că acutizarea retoricii se datorează în special comasării ostentative a forțelor militare ruse la granița Ucrainei, conectând această stare la istoria recentă privind anexarea ilegală a Crimeii și declanșarea unui război în estul Ucrainei începând cu anul 2014, sub pretextul luptelor inițiate de separatiști. Peisajul regional al ultimelor trei decade a fost „întregit” de instabilitate, prin conflicte militare atașate Georgiei, Republicii Moldova, Armeniei și Azerbaidjanului, într-o formă sau alta, de către Federația Rusă. Existența în acest spațiu, alături de Rusia, ne amintește de cartea lui Marcel H. Van Herpen intitulată Putinism, în care subliniază faptul că „Rusia este ultimul imperiu colonial al Europei care a trecut printr-un proces de decolonizare, dar spre deosebire de puterile coloniale europene, Rusia nu acceptat în realitate pierderea imperiului său”.

Pentru moment, comunicarea dintre Rusia și SUA pare să fi ajuns la un impas, accentuând diferendul pe tema liniilor roșii invocate de Rusia versus angajamentul aliaților de a susține aspirațiile neîngrădite ale statelor suverane aflate în vecinătatea comună de accede la organizații multilaterale liberale.

În 17 decembrie 2021 s-a observat o intensificare a eforturilor de politică externă cu prezentarea unor schițe programatice ale Kremlinului, sugerând astfel aprofundarea contactelor Rusia-SUA și Rusia-NATO pe tema garanțiilor de securitate. Propunerile Moscovei au fost expuse în două documente – un proiect de acord cu țările NATO (link) și un proiect de tratat cu Statele Unite (link), ambele publicate de Ministerul de Externe al Federației Ruse.

Afișările recente ale președintelui Vladimir Putin au o latură simbolică și una practică

Observăm un simbolism prin faptul că această escaladare se produce la 30 de ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice, marcată în această lună decembrie. Deloc ironic, ci mai degrabă premeditat, simbolismul rusesc accentuează obsesiv doctrina urmată de SUA de-a lungul acestor trei decenii și lărgirea perimetrului transatlantic care se lovește în cele din urmă de zidul Rusiei. Sub umbrela simbolismului, retorica promovată de Moscova are rolul de a hrăni regimul lui Putin pentru a-i asigura susținere publică internă, oferindu-i totodată așa-zisa legitimitate contradictorie.

Prin avansarea negocierilor cu directe cu Joe Biden, Vladimir Putin încearcă să justifice ideea ca Rusia să fie percepută drept un actor de calibrul Statelor Unite. Programarea unui răspuns occidental pentru luna ianuarie 2022, generează nemulțumire la nivelul Kremlinului pe fondul emergenței invocate, nereușind deocamdată o încadrare în segmentul temporal al tiparului simbolic. În realitate, efervescența Moscovei indică predispoziție pentru confruntare, cu atât mai mult cât rezultatul ar putea aduce agitație în tabăra adversă. În consecință, cel puțin sezonier, jocul cu gazul prin Europa și intimidările militare conțin primplanul agendei de lucru.

În susținerea acestor idei este relevant interviul acordat publicației Rossiyskaya Gazeta în 20 decembrie 2021 de ministrul adjunct al afacerilor externe al Rusiei A. V. Grushko (link) care susține necesitatea armonizării relațiilor în multipolaritate, arondând bipolarismul domeniului trecutului. Prin această abordare, diplomatul rus confirmă dorința construcției unei agende prin care Rusia să dețină un statut egal cu SUA și China. Acest exercițiu de imagine include prioritatea președintelui Putin de a asigura un statut primordial Rusiei, bazându-se pe puținele instrumente avute la îndemână: condiționarea geopolitică în vecinătatea estică a Europei, forța militară, descurajarea nucleară și șantajul energetic în Europa.

În cronologia recentă a dialogurilor dintre Washington și Moscova un reper cheie îl reprezintă summit-ul virtual Biden-Putin din 7 decembrie 2021 cu referire la Ucraina. Președintele Biden ia în calcul trei elemente ale posturii de descurajare din partea SUA care includ: (1) sancțiuni economice intensificate împotriva Rusiei; (2) perspectiva unei asistențe sporite de apărare pentru Ucraina, în cazul unui atac rusesc, sub forma sprijinirii rezistenței ucrainene cu un număr considerabil de dispozitive explozive improvizate, mai multe arme antitanc, drone militare, apărare aeriană, etc.; (3) o prezență crescută a NATO pe flancul estic pentru asigurarea echilibrului de forțe.

„Garanțiile de securitate” și cele două schițe de angajament propuse de Rusia

Cu toate că anumite preocupări de securitate și politică externă ale Rusiei cu privire la politica NATO își pot găsi justificare prin dialog și negocieri bilaterale, magnitudinea formulărilor din cadrul acestor documente este total nerealistă și inacceptabilă.

Voi aborda selectiv câteva elemente de conținut ale propunerii de tratat avansate de Rusia.

Spre exemplu, articolul 4 din propunerea de tratat stipulează că SUA nu pot „dezvolta cooperarea militară bilaterală cu țări non-NATO care au fost cândva parte a Uniunii Sovietice”, respectiv cu Ucraina și Georgia. Dacă Putin, după ce a atacat Ucraina, dorește să spună că SUA nu pot furniza Ucrainei echipamente militare și intelligence despre trupele ruse aflate la granița sa, atunci această propunere este inacceptabilă. La urma urmei, Ucraina este o națiune suverană, iar după destrămarea Uniunii Sovietice, președinții americani s-au angajat să sprijine Ucraina în fața unor posibile atacuri după renunțarea la arsenalul nuclear sovietic pe care îl moștenise.

În mod similar, articolul 5 din schița de tratat avansată de Rusia ar interzice fiecărei părți (SUA și Rusiei) „desfășurarea de… forțe armate și armament inclusiv în cadrul organizațiilor militare, alianțelor sau coalițiilor militare, în zonele în care o astfel de desfășurare ar putea fi percepută de cealaltă parte ca o amenințare.” Această formulare este extrem de ambiguă și lipsesc punți de validare pe fondul agresiunilor hibride, unde Rusia ne spune că omuleții verzi din Crimeea, grupurile proxy și separatiștii din Donbas, înzestrați cu tehnică militară, sunt niște emanați locali.

Tratatul, ar interzice, de asemenea, ambelor părți să zboare cu bombardiere grele sau să trimită nave de război de suprafață „în zone din afara spațiului aerian național și în apele de unde ar putea ataca cealaltă parte”. Acest lucru ar împiedica SUA să andocheze nave militare la Marea Neagră, Marea Baltică și în porturile aliate sau să staționeze bombardierele pe pistele aliate. Această formulare nu atrage niciun efect asupra Rusiei, care nu deține astfel de porturi sau piste de aterizare aliate, iar flota sa din Siria e compusă din avioane de luptă, nu din bombardiere. Acest lucru depășește cu mult scopul presupus al tratatului și nu implică niciun fel de reciprocitate strategică.

Articolul 6 și-ar propune să interzică oricărei părți să implementeze rachete balistice cu rază de acțiune medie sau scurtă, lansate de la sol în zone din care ar putea ataca ținte de pe teritoriul celeilalte părți. Din nou, acest lucru ar impune restricții doar Statelor Unite, nu și Rusiei, care nu deține asemenea baze de rachete externe din care ar putea ataca SUA.

În cele din urmă, articolul 7 propune interzicerea ambelor părți de a antrena armate convenționale sau să efectueze exerciții militare cu acestea, care „includ scenarii ce implică utilizarea armelor nucleare”. Acest lucru poate părea rezonabil, dar nu este. Indiferent de preferințele altora, SUA au dezvoltat o politică de „descurajare extinsă” alături de NATO și alți aliați cu scopul de a avea un angajament pentru a folosi arme nucleare, dacă este necesar, pentru a opri sau respinge un atac inamic. Dacă s-ar ajunge vreodată la o astfel de situație, conflictul ar începe cel mai probabil ca un război convențional. Pentru ca descurajarea extinsă să fie credibilă pentru aliați și adversari, SUA va fi nevoită să efectueze exerciții militare care simulează tranziția de la războiul convențional la cel nuclear. Ca un astfel de lucru să se schimbe ar implica o revizuire majoră a politicii de alianță a Statelor Unite și nu reprezintă o clauză care să vizeze un tratat dintre SUA și Rusia.

Un deficit major al acestui document este dat de natura sa exclusivă și orice proiecție sau tratat care vizează probleme de securitate în Europa trebuie să includă națiunile europene, inclusiv pe Ucraina și Georgia la masa negocierilor în calitate de parteneri NATO.

Propunerea Moscovei conține puncte de plecare intrigante pentru neavizați, iar ancorarea în mentalitatea specifică Războiul Rece nu mai corespunde realității geopolitice actuale. Ne confruntăm mai degrabă cu o perdea de fum prin care Rusia prezintă cu bună știință cerințe nerealiste despre care știe că nu pot fi îndeplinite, distrage atenția diplomatică și menține în același timp presiunea militară asupra Ucrainei.

Întocmai pentru că Rusia deține experiență diplomatică consacrată, merită să ne întrebăm dacă acest document imposibil de negociat nu reprezintă mai degrabă un pretext pentru o escaladare ulterioară?

Miturile din jurul celor două schițe propuse de Rusia

„Rusia a făcut tot ce i-a stat în putință să ajungă la un acord echitabil cu Occidentul” – o propunere de tratat nerealistă avansată de președintele Putin către Statele Unite poate conduce mai degrabă la escaladare prin blocarea perspectivelor și la îndreptarea către un joc de sumă zero. Nu este exclus ca această tactică să stea la baza intențiilor de invadare a Ucrainei pe principiul „v-am spus, iar noi nu ați reacționat”, deși formulările prezentate de Rusia nu pot genera un răspuns decent.

„Rațiunile de soft-power și avantajul comparativ al UE sunt inutile pe scena relațiilor internaționale” – faptul că reprezentantul diplomației europene, Joseph Borrell a fost marginalizat total de către Rusia pe acest subiect, indică tactica Kremlinului de a adânci fisurile la nivel european și transatlantic. Gestul de respingere/excludere a lui Borrell este exploatat cu îndemânare prin transmiterea mesajului subliminal că Uniunea Europeană nu se califică la discuții cu Rusia dacă nu deține un profil militar, iar jocurile strategice se vor face deasupra europenilor. Activarea acestui ego are rolul de a induce tiparul politicii externe europene spre ideea de autonomie strategică și generarea unor fisuri pe palierul transatlantic. Spre insatisfacția unora, președintele Biden are o abordare incluzivă și a oferit asigurări aliaților pentru o consultare legitimă în sprijinul unei decizii comune.

„Lumea este multipolară și sferele de influență dictează ordinea internă a statelor. Rusia nu a ajuns nicidecum un actor regional” – În realitate lumea a căpătat accente bipolare datorită competitivității crescute pe toate segmentele între SUA și China, iar Rusia nu mai este un actor plurivalent de acest calibru pe scena globală. Rusia promovează accepțiunea că statele sunt arondate total sferelor de influență sau captive acestora și nu ar trebui să li se permită aderarea la sisteme de valori și tratate, în consecință, aceste state nu își pot urma aspirațiile în baza unor principii suverane. În realitate, ordinea liberală internațională și dreptul internațional nu susțin această teză. Emergența și nevoia Rusiei de a se măsura cu SUA, trimite la ideea indusă de Moscova că niciun alt punct de vedere aliat din cadrul NATO nu contează, această tactică fiind destinată să alimenteze diferențele și coeziunea transatlantică.

Propunerea de tratat a Rusiei face trimitere la principiul neamestecului în treburile interne ale statelor, dar este invocată o problemă falsă când se referă la relația SUA-Ucraina sau SUA-Georgia. Un stat suveran care dorește să aprofundeze relații bilaterale, să adere la UE sau NATO face acest lucru în baza unui consimțământ politic intern și nu în urma unui act de ocupație externă.

„Rusia apelează mai întâi la principiile dreptului internațional, la mecanismele diplomației coercitive în schimbul unei agresiuni militare” – dar în realitate tatonează terenul prin disimulare și distrage atenția spre diplomație, pregătind piesele pentru război. Magnitudinea solicitărilor formulate de Rusia sunt specifice conceptului diplomației coercitive, dar a inversat printr-o scamatorie principiile relațiilor internaționale. Diplomația coercitivă oferă o alternativă la dependența strictă față de acțiunea militară; se bazează mai degrabă pe amenințarea cu utilizarea forței decât pe folosirea reală a acesteia cu scopul de a determina alți actori să se conformeze anumitor solicitări. Însă diplomația coercitivă vizează oprirea unei acțiuni deja întreprinse de un agresor, iar în cazul de față agresorul nu este Ucraina sau NATO. În consecință, magnitudinea solicitărilor, caracterul punitiv al posibilelor măsuri și ultimatumul nu pot fi aplicate de state agresoare.

Remarci de final

Aceste tactici nu mai sunt noi pentru comunitatea euroatlantică, dar conduc la uzură și apatie în relațiile cu Rusia. Scopul acestui dezechilibru creat artificial nu înseamnă neapărat preludiul războiului, dar reprezintă un vector pentru a menține activă percepția asupra unui potențial de declanșare din partea Moscovei. În ceea ce privește un posibil compromis, Rusia nu a sugerat în niciun moment că o înțelegere asupra Ucrainei ar restabili relațiile cu Occidentul. Toate dovezile sugerează că un răspuns slab care ar compromite suveranitatea Ucrainei nu ar tempera Rusia, ci o va încuraja. Invocarea sferelor de influență din timpul URSS și a Războiului Rece ridică semne de întrebare asupra mirajului geopolitic în care funcționează președintele Putin. Cu toate acestea, presiunea pusă de Putin este explicată de costurile zilnice ridicate ale comasărilor de trupe și un posibil moment de „oportunitate” geopolitică.

Bunăvoința președintelui Biden de accepta finalizarea Nord Stream 2 a mai îndulcit atitudinea temporară a Moscovei față de Kiev, câștigând astfel un orizont de timp pentru a întări Ucraina de către Washington.

Președintele Putin conștientizează, cu siguranță, că evoluțiile din vest îi vor reduce pe termen mediu capacitatea de influență geopolitică. Astfel, noua cancelarie de la Berlin nu pare motivată să asigure continuitatea tradițională în relațiile cu Rusia. Pactul verde european își propune reducerea amprentei de carbon și va susține investițiile în surse de energie autohtonă care vor reduce dependența europenilor de gazul rusesc. Oferta generoasă a SUA pentru construcția de reactoare nucleare modulare mici în Europa de Est este orientată pentru a obține independența energetică. NATO este cea mai puternică alianță de pe glob cu un ascendent tehnologic aflat în creștere continuă, în timp ce prezența în sistem rotativ a aliaților a devenit o constantă calitativă pe palierul de apărare ce denotă o nouă realitate strategică.

Vladimir Putin a înțeles că timpul nu mai este un aliat al Rusiei și pe fondul unui deficit de competitivitate forțează acest momentum pentru a limita evoluția pro-occidentală a statelor din vecinătatea sa vestică, în speranța de a-și asigura câteva cărți geopolitice. Acest nou context indică o posibilă diminuare a capacității coercitive a Rusiei pe termen mediu și lung.

www.hotnews.ro

Ultima ora:

ObservatorAndrei Ilaş: Financing Putin’s war – Fossil fuel exports from Russia in the first six months of the invasion of Ukraine

PoliticRadu Burnete: ”Patriotismul” anti european e lupul paznic la oi și nimic mai mult

EconomieAndrei Ilaş: Financing Putin’s war – Fossil fuel exports from Russia in the first six months of the invasion of Ukraine

ExternOvidiu Nahoi: Pentru ultima oară, Regina i-a ținut la respect pe adversarii democrației și păcii

SocialRadu Puchiu: H.appyCities a lansat analiza „Economia digitală și societatea în România” – Este necesară înțelegerea mult mai bună a cadrului european, a rolului și structurii DESI

EvenimenteRadu Carp: „Zilele Culturii Armâneşti”, pe 23 şi 24 septembrie 2022, la Constanța

CulturaFlaviu George Predescu: Romanul Paraclis 1980 va apărea cu ocazia Târgului de Carte Gaudeamus, în decembrie

EditorialAlexandru Lăzescu: La moartea Reginei



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe