Matei Bogdan

Publicat în 14 martie 2022, 20:07 / 38 elite & idei

+ Editorial • + Observator • Silviu Nate

de Silviu Nate

O variabilă predominantă a statelor slabe o reprezintă incapacitatea de a facilita dezvoltarea economică, subminând astfel sustenabilitatea sistemului prin intermediul politicilor corupte de care beneficiază anumite grupuri privilegiate ale societății.

În căutarea unor modalități de afirmare internațională, liderii statelor care îmbrățișează autoritarismul și corupția utilizează violența ca pârghie de presiune politică pentru a instaura noi ordini socio-politice. Astfel, actorii dominați prin război și violență sunt asimilați în cadrul unor organizări politice extinse, conferind puteri lărgite agresorului.

Olson Mancur a conceptualizat statul de tip bandit sau conducerea barbară, care, în fazele sale de pre-maturizare, arată ca un gangster în mișcare: un grup criminal care ucide, arde și jefuiește fără să-i pese de efectele negative. După ce își asigură accesul la resurse, acest tip de conducere se transformă într-un bandit staționar, mai puțin distructiv. Deoarece autocrațiile și totalitarismul nu ating stadiul maturizării civilizatoare, ele întrețin modele de guvernare mafiote. Aceste construcții politice, pervertite și sălbatice, preferă organizarea cât mai simplă. Conducerea de tip barbar și mafiot nu poate administra sisteme fiabile complexe fără a distruge în totalitate structura acestora, și nici nu poate evolua spre modele care nu ar mai fi o mafie. Sustenabilitatea sistemelor economice și politice se află în antiteză cu lanțul vicios al inegalităților sociale care favorizează primordialitatea conducerii de tip barbar.

Modelul politic promovat de Vladimir Putin înfățișează un stadiu de pre-maturizare, fundamentat pe imperialism delirant, afișând disponibilitatea permanentă de genera mai multă violență pentru atingerea unui rezultat. Acest tipar de guvernare sălbatică ruinează perspectivele de ameliorare internațională, iar încălcarea repetată a înțelegerilor prealabile de către Rusia spulberă încrederea că noi angajamente sunt credibile. În consecință, potrivit teoriei lui Olson Mancur, putem deduce că statul bandit sau conducerea barbară a Kremlinului nu va putea asigura un climat de conviețuire pașnică în raport cu Europa dacă o revoluție sistemică de ordin politic nu se va produce la Moscova.

Am putea lansa ipoteza că o luptă internă în Rusia ar trebui să deschidă calea civilizatoare în sens politic și social pe fondul acțiunilor coercitive ale Occidentului. Dar cât de aproape suntem de un astfel de rezultat?

În căutarea unor răspunsuri și pentru a testa ipoteza de mai sus vor fi considerate trei variabile:

1. arhitectura de putere din jurul lui Putin;
2. stadiul și șansele de succes ale operației militare ruse;
3. amplitudinea și efectul sancțiunilor în mediul intern rus.

1. Cercul de influență al lui Vladimir Putin este format predominant din două grupuri de elite: oligarhii și oamenii influenți impuși.

Dincolo de profilul impozant al oligarhilor ruși, există doi factori determinanți.

În primul rând, toate activele gestionate de oligarhi aparțin într-o formă sau alta statului, în timp ce Putin este arbitrul final. Așadar, oligarhii sunt manageri delegați cu supravegherea activităților de zi cu zi. 

În al doilea rând, relația dintre oligarhi și stat este unidirecțională. Spre deosebire de oligarhii lui Elțin, care erau mai mult parteneri ai statului, oligarhii lui Putin nu au putere politică, domeniul lor fiind strict economic.

În esență, aceștia au primit „saci de bani” ca să-și țină nasul departe de politică. Cei care nu au acceptat acest rol au fost forțați să se retragă în exil, arestați (Vladimir Gusinsky) sau, mai rău, asasinați (Boris Berezovsky).

Sprijinul continuu oferit de Putin și perpetuarea lui la putere garantează oligarhilor pozițiile deținute, oferindu-le oportunități suplimentare de a face bani.

O posibilă îndepărtare a protectorului Putin va duce la pierderea activelor rămase în Rusia, iar oligarhii s-ar confrunta ulterior cu acuzații de corupție, urmărire penală sau eliminarea totală. Oricâtă nemulțumire s-ar aduna prin sechestrarea și diminuarea avuțiilor acestora în Occident, oligarhii au mai mult de pierdut dacă Putin cade din poziția de a-i proteja.

În realitate, Putin nu a avut niciodată încredere în oligarhi și s-a asigurat că, oricât de bogați ajung, ei nu se vor simți niciodată în siguranță și nu vor avea forță în așezarea unor calcule politice. 

Al doilea grup este format din oamenii influenți impuși, prietenii apropiați ai lui Vladimir Putin.

Inițial bătăuși de stradă, manageri și administratori de nivel mediu, indivizi din forțele speciale, oameni de știință și sportivi, ei au trecut de la o viață precară la adevărate poziții de influență, plasați de Putin în poziții de guvernare și de putere cheie. Aceștia sunt cei mai apropiați prieteni ai săi, au acces direct la persoana lui și reprezintă grupul cu cea mai mare influență politică. 

Reprezentanții acestui grup se prezintă ca fiind conservatori din punct de vedere ideologic și ostili față de Occident, ei văd economia ca pe un instrument al statului și nu sunt preocupați de sancțiunile occidentale.

Cel mai probabil, ei percep izolarea Rusiei și întoarcerea forțată a oligarhilor acasă ca pe un beneficiu. Autarhia facilitează represiunea și le consolidează poziția.

Nici acest grup nu are motive să-l îndepărteze pe Vladimir Putin, deoarece noua conjunctură le îndeplinește visul de a avea un stat polițienesc nemilos.

Deși o rivalitate ar putea apărea între cele două tabere, bogăția și statutul oligarhilor depind doar de accesul lor direct la Putin. În consecință, oligarhii nu dețin un mecanism cert pentru a-și legitima poziția în viitor fără Putin. Soluția de avarie pentru oligarhii dependenți în mod fundamental de Putin este să facă front comun și să îmbrățișeze direcția agresiv-represivă a politicii Rusiei.

Vizualizarea ierarhiei sectoriale în economia rusă, ne indică cu precizie faptul că petrolul și gazele naturale sunt cele mai simple și profitabile industrii. Aceste afaceri sunt administrate de grupurile apropiate lui Putin și întrețin conducerea de tip mafiot.

Al doilea sector ca importanță este metalurgia, dar fiind o ramură mai complicată este administrată de vechii oligarhi care dețin o cvasi-independență.

De ce i-a scos Putin din ecuație pe vechii magnați ai petrolului și gazelor din era Elțîn, dar oligarhii din metalurgie au rămas în mare parte bogați? Deoarece metalurgia este o industrie prea complicată, iar prietenii lui Putin nu o pot controla direct.

Structura de export rusească, în mod generic, este foarte simplă. Deoarece întreprinderile extractive au ajuns să fie controlate în mod covârșitor de prietenii lui Putin, este evident că în centrul preocupărilor sale se află exportul de resurse naturale.

Între timp, industriile cu adevărat complexe, cum ar fi producția de mașini, sunt conduse în cea mai mare parte de antreprenori independenți cu influență politică scăzută și care nu se regăsesc în mentalitatea promovată la Kremlin.

A fi aproape de scaunul puterii impune necesitatea un profil lipsit de rafinament antreprenorial și moral, ceea ce îi face pe unii pretendenți eligibili în circuitul cleptocrației ruse.

Poate părea neobișnuit, dar serviciile de informații și armata au pârghii de acces direct limitate la Vladimir Putin, iar principala zonă tampon o reprezintă Consiliul de Securitate al Federației Ruse, instituție care joacă rolul de interfață dintre structurile de informații și președinte. Această ruptură consolidează ermetismul mental în ecosistemul de putere al Kremlinului, unde conducerea barbară invocată de Olson Mancur și deciziile statale sunt compromise de politizare excesivă, megalomanie, autosuficiență, ducând în cele din urmă la supraestimări. Practic, statul mafiot consolidează miturile puterii și reprimă aspirațiile societale, dar, mai rău, prin utilizarea mijloacelor de propagandă legitimează abuzurile în mentalul colectiv deviind atenția spre agresori externi fantomă.

2. Dificultățile întâmpinate de armata rusă în Ucraina și previziunile inițiale ale Kremlinului indică existența unor calcule greșite.

Când Putin ne-a transmis că vom asista la o nouă lume creată de Rusia, el a avut în vedere o serie de credințe personale și, cel mai probabil, oamenii influenți din jurul lui i-au șoptit în ureche ceea ce dorea el să audă. Astfel, pariul lui Putin s-a bazat pe câteva „ipoteze de succes” care și-au demonstrat valoarea inversă:

• Germania va rămâne prizonierul energetic al Rusiei și va contribui la slăbirea coeziunii europene;
• Moștenirea post-Trump va adânci clivajul transatlantic – aici, elita rusă a căzut în capcana propriei propagande evaluându-l pe președintele Biden ca fiind slab;
• Democrațiile sunt incapabile să atingă consensul pentru a-și apăra valorile;
• Retragerea din Afganistan este semnalul că SUA vor fi pasive și evită confruntările;
• Pandemia a condus la apatie socială și oboseală cronică, iar această nouă stare reprezintă un indicator al rezilienței societale reduse în Occident;
• Rusia va trece cu bine peste sancțiuni, ca și în 2014 după anexarea ilegală a Crimeii;
• Ucraina nu este o națiune reală și, în cel mai bun caz, ar trebui să fie un stat satelit. Euromaidan-ul nu a fost rezultatul unor aspirații societale interne, iar Occidentul trebuie să fie în spatele dorinței de emancipare;
• Armata din Bielorusia va susține războiul Rusiei în Ucraina;
• Prestigiul militar al Rusiei reflectă invariabil motivația și moralul soldaților ruși de a lupta în Ucraina;
• Armata rusă nu este afectată de corupție. Precaritatea echipamentelor militare nu are legătură cu avuțiile acumulate de șefii apărării.

Sursele publice occidentale admit că Rusia a comasat în jur de 190.000 militari la granița Ucrainei înainte de invazie, iar dimensiunea totală a forțelor terestre rusești se situează la cca. 340.000 combatanți, incluzând aici și parașutiștii. Prin urmare, rușii au angajat aproximativ 55% din totalul forțelor lor terestre în Ucraina. Deși desfășurarea militară a avut inițial un rol de descurajare și intimidare, nevoia ulterioară de a implica în război tot acest arsenal demonstrează faptul că Putin și-a asumat un risc strategic major într-o singură misiune. Acest eșec, care nu se concretizează cu achiziții teritoriale notabile, poate fi explicat prin presupunea inițială că ucrainenii nu vor rezista sau ar putea fi copleșiți rapid de forțele ruse.

Manualele de război stipulează că o armată care suferă 20-30% pierderi va deveni ineficientă în luptă, iar dacă înregistrează pierderi de peste 50% este considerată distrusă sau înfrântă.

Pe de altă parte, într-un război de insurgență, regula generală pentru a controla populația locală și a menține un regim de ocupație, constă în atribuirea a minim unui un combatant pentru fiecare 50 de civili din acea țară, presupunând în acest fel că nu avem parte o insurgență furioasă, cu sprijin civil masiv și bine înarmată. La o populație inițială de aproximativ 40 de milioane cetățeni ucraineni este aproape imposibil să învingi o insurgență ce beneficiază de sprijin local masiv sau să asiguri un regim de ocupație militară.

Tocmai de aceea, opțiunea unui război pe termen lung aduce dezavantaje Rusiei prin pierderi militare și instalarea efectelor economice nefaste. Așadar, câștigurile teritoriale rapide vor fi preferate (probabil în sud-estul Ucrainei) pentru a marca un rezultat și a intra în proces de negocieri pentru a salva regimul Putin. Cu atât mai mult, sancțiunile aplicate Rusiei au început să afecteze prețurile de achiziție și perspectivele de aprovizionare ale Chinei, iar Putin nu mai are motive să amâne neînțelegerile cu Occidentul, dar nici să-și supere partenerul strategic. Din dorința de a câștiga mai multă valoare strategică în raport cu Europa, Rusia pare că se prăbușește într-o izolare geopolitică.

Toate aceste date nu îl transformă pe Putin într-un individ irațional, ci mai degrabă într-unul autosuficient.

Se pare că nu au fost realizate evaluări adecvate cu privire la starea de spirit a armatei ruse, iar echipa economică de la Kremlin a prefigurat o probabilitate aproape nulă a impactului generat de sancțiuni în urma războiului. Amenințarea cu riposta nucleară și efortul Rusiei de a recruta luptători din Siria pentru a ucide soldați ucraineni ortodocși denotă eșecul militar și incapacitatea lui Putin de a conduce o campanie militară de succes. Semnele disperării vin și din utilizarea ultimei cărți disponibile, respectiv arma nucleară, pentru a pune presiune în negocieri. Așadar, Occidentul nu are motive să accepte concesii unilaterale pe fondul șantajului nuclear.

3. Diplomația coercitivă a Occidentului a venit ca o pedeapsă la adresa acțiunilor statului bandit prin creșterea presiunii asupra vulnerabilităților guvernului și înfrângerea încercărilor de a ocoli regimul sancțiunilor.

O putere aflată în declin geopolitic, caracterizată printr-o industrie monocromă și care a profitat de o fereastră scurtă de stabilizare economică pe fondul piețelor de desfacere din Vest, nu se poate angaja într-un război împotriva celor care îi asigură bunăstarea.

În curând, rușii de rând, se vor confrunta cu o penurie a produselor de bază: alimente, îmbrăcăminte, aparatură electrocasnică etc. Efectul produs de sancțiuni conduce le slăbirea rapidă a economiei Rusiei și, odată cu aceasta, și a capacității sale militare. Câștigurile din export vor fi reduse semnificativ, deoarece aproape toți cumpărătorii vor refuza mărfurile provenite din producția rusă. Deși Banca Centrală a Federației Ruse a strâns economii uriașe de 650 miliarde dolari, o mare parte dintre aceste rezerve au fost deja blocate. Mai multe fabrici au început să-și suspende activitatea, iar anumite industrii se vor închide în următoarele săptămâni pentru că nu vor mai fi disponibile componentele importate. Blocarea lanțurilor de aprovizionare cu materii prime vor opri procese complexe. Afacerile mici care intrau într-un proces de refacere după pandemie sunt primele pierdute.

Șomajul în masă, scăderea colectării impozitelor și incapacitatea de plată a salariilor angajaților la stat (medici, profesori, administratori, polițiști, reprezentanți ai complexului militar-industrial și armata în sine) vor deveni realități ale următoarelor săptămâni.

Rusia riscă să rămână fără capacitatea de a construi arme inteligente noi, dar și fără posibilitatea de a-și plăti soldații care luptă pentru ambițiile geopolitice ale lui Vladimir Putin.

Pe fondul creșterii instabilității interne, criminalitatea și starea de nervozitate a cetățenilor se vor accentua în urma izolării Rusiei la nivel global.

Aproximativ 40% din semințele utilizate în agricultură de Rusia proveneau din import. Ucraina asigura 30% din necesarul de grâne al Chinei, iar cu acest război Putin spulberă proiecțiile de securitate alimentară, nu doar pentru Beijing, dar și pentru state din Africa, beneficiari importanți de grâu ucrainean. O criză alimentară globală se arată la orizont, în timp ce Putin și Lavrov au întrecut cu brio pseudo-vendetele nucleare ale lui Kim Jong-un.

Este aproape schimbarea lui Putin?

Greu de spus… Sancțiunile actuale scad dimensiunea plăcintei în ecosistemul de putere al Kremlinului, dar plăcinta este încă foarte mare și capacitatea lui Putin de a o distribui este deocamdată intactă. Totodată, e puțin probabil ca un alt candidat să garanteze o repartizare similară jucătorilor actuali. Cei care vor suferi sever de pe urma sancțiunilor sunt cetățenii ruși.

Dacă Putin va persista cu aceste ambiții delirante și nu recurge la o formulă de pacificare urgentă, Rusia va înregistra o cădere abisală, situația va scăpa de sub control și Kremlinul se va rostogoli într-un model de guvernare panicardă, o posibilă naționalizare a întreprinderilor, pecetluindu-și destinul spre programele Occidentului de tip petrol contra hrană. Cu cât provoacă mai mult în acest moment, cu atât Rusia se rănește pe sine mai tare, iar dorința lui Putin nu este să o slăbească.

Deocamdată ambiția de redesenare a granițelor în Europa se va reduce la un război regional, dar pentru că va fi greu de acceptat înfrângerea, o politică revanșardă cu îndreptarea pe termen mediu a întregului arsenal al serviciilor de informații ruse împotriva Ucrainei va deveni, cel mai probabil, prioritatea Kremlinului.

Dar până la acel moment, statul bandit se consolidează prin contractare și mai mult; libertățile cetățenilor vor fi confiscate pentru a ține sub control nemulțumirile sociale, iar o implozie politică nu este totuși exclusă. Pentru că populația are o putere mică în schimbarea regimului represiv, iar anumite segmente sociale, sub imperiul propagandei, vor percepe Occidentul ca inamic principal, salvarea Rusiei poate veni dinspre diferitele cercuri de putere guvernamentală care ar putea începe să impulsioneze propriile planuri, o misiunea dificilă ce va intra în coliziune cu elemente arhitecturii de putere din jurul lui Putin.

O pacificare de moment, fără o schimbare sistemică de ordin politic la Kremlin, nu înseamnă eliminarea agresiunii, ci amânarea ei în diverse forme până la atingerea unui nou prag de oportunitate strategică.

www.contributors.ro