de Solomon Marcus

Umorul: doar în divertisment?

Este foarte răspândită părerea că locul principal al umorului ar fi în cadrul divertismentului. Fiecare domeniu, fiecare profesie beneficiază de o anexă-divertisment de genul „matematică distractivă”, „chimie distractivă”, există un umor medical, un umor juridic. Puzderie de anecdote pe seama oamenilor de ştiinţă distraţi, de întâmplări hazlii avându-i ca victime pe militari sau pe poliţişti, de ironii la adresa oamenilor politici şi aşa mai departe.  La fel cu relaţiile profesor-elev, părinţi-copii, soacre-nurori etc. Umorul, ca rubrică în publicaţiile mondene, în presă, în almanahuri, în emisiunile de radio şi televiziune, în special în week-end, este tradiţional o modalitate de a-i scoate pe oameni din plictiseală, pe o cale care să nu le pretindă eforturi intelectuale deosebite, nici să nu presupună prea multă cultură; totul să se petreacă agreabil, cât mai plăcut. Dar chiar şi rămânând pe teritoriul divertismentului, de ce oare, în situaţii ca noaptea de revelion, televiziunile nu sunt capabile să prezinte un umor al zilelor noastre şi recurg cu precădere la reluări din urmă cu zeci de ani, cu aceiaşi Dem Rădulescu, Toma Caragiu şi Puiu Călinescu?  De ce oare revistele specializate în satiră şi umor rareori nimeresc lucrul de calitate? Să fie oare realitatea zilelor noastre mai săracă în substanţă comică?

Există şi umor de calitate la unele televiziuni

Răspunsul este categoric negativ şi voi da două exemple de reuşită. Emisiunea D’ale lu’ Mitică de pe Canalul 2 al Televiziunii Române, reuşeşte de multe ori să prezinte un umor de calitate al vieţii rurale, al vieţii autentice, nu fabricate, ca în cele mai multe cazuri. Un umor uneori amar, alte ori ironic, alte ori mucalit, de simpatie, de cele mai multe din fiecare dintre acestea câte ceva. Oameni autentici, totuşi prea des implicaţi în conflicte derizorii. Acel bărbat înalt, cu mustaţă şi cu pălărie neagră, căruia nu am reuşit să-i aflu numele, şi care, trimis de Televiziune, reuşeşte să-i convingă pe interlocutorii săi că este unul de-al lor şi că i se pot destăinui cu tot ce au pe suflet mi se pare a fi un extraordinar de talentat actor, generator al unui umor sănătos, rar întâlnit; îi exprim admiraţia mea.

Un al doilea exemplu este emisiunea Râzi şi câştigi a lui Dan Finţescu, la Prima TV. Ideea sa de a prezenta scene din lumea jucăuşă a bebeluşilor, umani sau ale altor mamifere, stârneşte hohote de râs sănătos şi ne atrage atenţia asupra acelui umor pe care îl generează vârstele inocente; un mod de a nu ne rupe de propriul nostru început de viaţă. Evident, ne aflăm la capitolul umorului involuntar şi este important să conştientizăm că şi noi, la vârsta adultă, putem genera, precum bebeluşii, umor involuntar.

Alunecând în anodin, în derizoriu

Dar iată şi în ce fel divertismentul alunecă în anodin şi derizoriu. La un Concurs „Fii pe fază” care s-ar vrea de cultură generală, construit, în mod vizibil, după modelul “Questions pour un champion” de la TV5 Monde, o întrebare sună aşa: « Care e prenumele tinerei de care se îndrăgosteşte Tarzan? » Evident, ne aflăm in zona derizoriului, ca şi în cazul altei întrebări: „Câte premii a luat cutare vedetă?” Ne mutăm într-un teritoriu vecin derizoriului, cel al anodinului, prin întrebări de felul „ În ce ţară s-a născut Pele?” Dar vin şi întrebări cu pretenţii de cultură, ca „În ce zi şi lună din an după Sfântul Andrei e următoarea sărbătoare legală?”; avem aici a face cu o simplă informaţie, ca şi atunci când cer numele ştiinţific al acelei ramuri a medicinei care are ca obiect anatomia, fiziologia şi bolile nasului. Pentru a ne situa în cultură, ar trebui să ne referim la semnificaţia sărbătorilor respective, iar, în cazul nasului, să ştiu să explic provenienţa termenului rinologie, deci puţină etimologie; că vine din francesul rhinologie, cae la rândul său, provine  din greaca veche: rhis = nas, logos = studiu. O siuaţie similară pentru entomologie, studiul insectelor. Cultura comportă explicaţie, argumentare, problematizare, pune în mişcare intelectul, nu doar memoria. Insist asupra acestei chestiuni, deoarece o boală gravă a educaţiei este tocmai aceasta: mult de memorat, prea puţin explicat, argumentat, problematizat.

Horoscopul şi zodiacul: umor involuntar şi şarlatanie

Aş plasa în aceeaşi ordine de idei horoscopul şi zodiacul, discuţiile cu ghicitoare şi vrăjitoare, atunci când sunt frecventate în registrul umorului involuntar pe care acestea îl generează. Aici însă intervine un element suplimentar, faptul că este vorba de o escrocherie, o înşelăciune. Mii de ani, în condiţiile în care diferitele discipline de studiu nu-şi dezvoltaseră încă o identitate suficient de clară, astrologia a putut trăi în legitimitate, dar de la Kepler încoace lucrurile  s-au limpezit, astrologia este respinsă şi este general acceptat  în lumea culturii că nu avem posibilitatea de a pune în legătură diferitele configuraţii cereşti cu mişcările sufletului nostru şi cu destinele umane. A pretinde că ştii în ce constă această corespondenţă este o şarlatanie care trebuie tratată ca atare. Dar pentru multă lume a prevalat credulitatea specifică oamenilor inculţi iar pentru alţii a prevalat partea amuzantă, de umor involuntar al acestor pseudopredicţii. Din păcate, România este şi în această privinţă în coada Europei,  prin înaltul grad de popularitate a horoscoapelor şi zodiacurilor.

În căutarea unui altfel de umor

Umorul la care tocmai ne-am referit nu e lipsit de reuşite, dar nota sa dominantă îl apropie de anodin, de derizoriu si uneori chiar de vulgar. Ideea falsă, superficială a incompatibilităţii umorului cu lucrul serios stă la baza politicii unor instituţii şi, de fapt, chiar dacă nu se afirmă direct, stă şi la baza sistemului educaţional. De aceea am ales această temă. Ca să arăt că umorul  nu trebuie lăsat să fie confiscat de divertisment. In ce constă divertismentul? Iată câteva din notele sale distinctive: nu pretinde un efort de concentrare a atenţiei, ci se mulţumeşte cu opusul concentrării, cu starea de distracţie, de destindere; nu pretinde un efort intelectual, nu-ţi cere să-ţi pui mintea la bătaie; nu pretinde nici prea multă erudiţie, prea multă cultură.  Alta este situaţia în învăţare, în cercetare, în creaţia intelectuală de orice fel, fie ea ştiinţifică, artistică, filosofică sau inginerească; în toate aceste activităţi este nevoie de concentrare a atenţiei asupra obiectului considerat, este nevoie de efort intelectual şi, uneori, fizic, este nevoie de acumulare de cunoştinţe, de cultură, este nevoie de antrenament în observaţie, în raţionament, în intuiţie şi imaginaţie.  Ne propunem să arătăm că umorul este un ingredient esenţial al tuturor acestor activităţi şi merită să aibă o poziţie privilegiată în cadrul celor mai serioase activităţi, în educaţie, în profesie, în cercetare, în creativitatea de orice fel. Mai mult, sesizarea umorului acestor activităţi condiţionează înţelegerea lor profundă şi trăirea lor, ne ajută să facem faţă cu plăcere, să rezistăm efortului investit în activitatea respectivă.  Numai că de prea multe ori acest fapt este eludat. Nu se spune explicit, dar mi se pare clar că râsul şi zâmbetul, ironia si amuzamentul nu au locul pe care îl merită în educaţie, de la grădiniţă până la universitate.

Ne mai arde de glumă?

Disponibilitatea la glumă, la ironie, a populaţiei este în momentul de faţă  într-un grav deficit. Repet şi aici gluma pe care am încercat-o la mai multe bănci, dar am eşuat : « Am de plătit patru facturi; faceţi o reducere ? » Oamenilor nu prea le mai arde de glumă. Ma mult, in unele locuri (de exemplu, la aeroport, la controlul de securitate), gluma riscă să devină infracţiune şi intră chiar în sfera penalului. Se cultivă o idee falsă, a seriozităţii confundate cu gravitatea, cu solemnitatea atitudinii. Să mergem pe urmele acestui fenomen. Să nu faceţi imprudenţa de a vă aventura în definiţii. Luaţi umorul la modul cel mai empiric posibil, în toate variantele sale: comic, zeflemea, glumă, anecdotă, vorbă de duh, ironie, păcăleală, farsă, satiră, şarjă, caricatură, amuzament. Sunt foarte multe studii  privitoare la aceste noţiuni, dar nu vom face trimiteri la ele aici.

Umorul e în natura lucrurilor

Umorul se află organic implicat în natura lucrurilor. Se află în natură, în viaţa socială, şi dacă îl ignorăm e spre paguba noastră. Umorul produce o stare de bună dispoziţie. Nu doar ne amuză; ne poate încânta.

Toată lumea este de acord că râsul şi zâmbetul fac bine la sănătate. În ceea ce mă priveşte, eu nu cred că aş fi rezistat psihic în lunga noapte a dictaturilor pe care le-am parcurs din 1938 până în 1989, dacă nu aș fi fost capabil să sesizez umorul involuntar pe care dictaturile îl au și îl generează.

       Umorul involuntar al unei lumi traumatice

Dar acum, trăim într-o lume traumatică, o lume violentă, o lume tot mai semi-analfabetă. Aflăm, pe de o parte, că suntem în coada Europei, cu cei mai mulți analfabeți, cu cei mai mulți copii săraci, dar în același timp suntem tigrul Europei, cu cea mai mare creștere economică. Se poate imgina o situatie mai ironică? O zăpăceală generală se instalează.  Avem cel mai mic salariu minim pe economie, sub 200 de euro, pe de o parte, dar pe de altă parte avem și cele mai mari venituri lunare din Europa, măsurate în zeci de mii de euro. Tot mai mulți infractori se recrutează dintre cei care ar trebui să ne apere de infractori, dintre polițiști, dintre judecători, miniștri, parlamentari, profesori. Nu e o imensă ironie amară în acest fapt?

 Încordare şi stres la şcoală şi în profesie

O politică diabolică dictează activitatea presei orale sau scrise, conform căreia fac rating în primul rând știrile rele, știrile negative. Drept rezultat, buletinele de știri încep cu crime, dezastre de tot felul, accidente, explozii. Tot ce este mai josnic în om  este adus în prim-plan și livrat ca porție zilnică a patologiei umane. Abandonul școlar, dezorientarea, disperarea unui număr crescând de adolescenți, ne avertizează că ceva fundamental greșit se întâmplă în educație. Una din cauzele principale ale situațiilor pe care tocmai le-am prezentat este starea de încordare, de gravitate, impusă de stres, care-i stăpânește pe tot mai mulți copii, adolescenți, tineri, adulți, la școală, la universitate, în profesie. Depresia este tot mai frecventă în şcoli, ca urmare a conflictelor psihice pe care le generează anomaliile sistemului educaţional. Ceva similar se intâmplă în lumea adulţilor, la locul lor de muncă. Dar starea de bună dispoziție, de relaxare, de bucurie de viață este o condiție de reușită în educație, în profesie, în viață în general; cum să ai acces la acestă stare pozitivă fără disponibilitatea la umor?

Jocul de-a v-ati ascuns

Umorul face casă bună cu jocul, cu ludicul. Natura are un imens potențial ludic, ironic. Natura, viața socială, ne apar ca și cum ele ar practica față de noi un joc de ascundere ca binecunoscutul joc al copiilor, de-a v-ați ascuns. Natura parcă ne provoacă mereu să-i găsim secretele. Cu cât un secret este mai semnificativ, cu atât efortul necesar pentru a-l identifica este mai mare. E un comportament ludic al naturii, o strategie a ei de a se ascunde şi de a ne invita s-o găsim. În teoria jocurilor de strategie există așa numitele jocuri împotriva naturii. Acestea au o față foarte hazlie, foarte ironică, deoarece a crescut decalajul dintre înțelegerea științifică sau artistică, pe de o parte, și percepția empirică, pe de altă parte. Acestei ultime propoziții îi acord o importanță majoră; ea explică de ce umorul este mult mai bogat şi mai important azi decât în urmă cu 120 de ani.

        Un plus de surpriză, de imaginaţie, de spectacol

Ştiinţa a avut intotdeauna puterea de a înşela aşteptările noastre empirice, intuitive. Copernic şi Galilei au şocat lumea prin descoperiri care contrastau cu percepţia noastră senzorială. Dar, până în secolul al XIX-lea,  cele mai multe rezultate ale ştiinţei erau în concordanţă cu această percepţie. Situaţia se modifică radical în secolul trecut: tot mai multe rezultate, idei, creaţii în ştiinţă, tehnologie, filosofie, artă şi literatură  înşeală aşteptările noastre, intră în conflict cu percepţia comună, pun la încercare imaginaţia şi transformă întreaga întreprindere umană într-un spectacol fără precedent.

Ironia fulgului de zăpadă; de la experienţă la fractal

Să vă dau un exemplu. Trăim uneori sub obsesia zăpezii. Ați observat cât de jucăuș este fulgul de zăpadă. Cât de liniștit și vesel coboară din cer și parcă ar spune: prinde-mă!.  Și când întinzi palma să-l prinzi îți dai seama că te-a păcălit, că a fost o iluzie, că el a murit chiar în momentul în care ai vrut să-i răpești libertatea. El parcă îți spune: „Dacă mă iubești, nu te apropia de mine. Lasă-mă să mă bucur de libertate. Viața mea este, oricum, scurtă”. Dar iată, există un obiect matematic, un fractal (curba lui Koch), care simulează configuraţia unui fulg de zăpadă; ea devine inteligibilă ca limită a unui proces asimptotic (deci constând într-o infinitate de etape), numai că geometria sa ne este vizual inaccesibilă. Regăsim natura sa iluzorie, pe care o bănuisem experimental.

Cum ne păcăleşte corpul uman

Uitați-vă cum ne păcălește corpul uman. Îl purtăm cu noi tot timpul, dar cât de puțin îl cunoaștem. Credem că identitatea sa materială, care sare în ochi, este esențială, dar aflăm pe cale științifică faptul că la fiecare cinci ani toți atomii care alcătuiesc trupul uman se primenesc. Niciun atom care era în corpul meu acum 6 ani nu mai este azi. Cât despre celulele biologice din corpul meu, ele se primenesc și mai repede. Cu excepţia celulelor din sistemul nervos, nicio celulă biologică existentă în corpul meu în urmă cu 10 zile nu mai este acum. Nu-i această înșelare a așteptărilor, această discrepanță între înțelegerea științifică, pe de o parte, și percepția empirică, pe de altă parte, o sursă imensă de plăcere ludică și ironică?

Sub acţiunea ironiei sfredelitoare a naturii

Suntem tot timpul sub imperiul ironiei sfredelitoare a naturii. Dar ce potențial ludic și ironic l-a putut avea descoperirea faptului că jocul aparent gratuit al geometriilor neeuclidiene este cel care oferă cheia înțelegerii aspectelor spațiale ale universurilor relativiste! O surpriză extraordinară, care răsturna credința ce dăinuia de mii de ani că singura realitate este aceea în care funcționează geometria euclidiană, in armonie cu percepția noastră empirică. Ni se părea că raza de acțiune a acestei percepții se extinde la tot universul. Abia în urmă cu 150 de ani s-a lămurit această chestiune.

Intre amărăciune şi încântare

Nici determinismul cauză-efect, nici distincția casantă subiect-obiect, nici logica terțului exclus, nici funcționarea nestingherită a limbajului uman nu mai sunt valabile în universul infinitului mic, al mecanicii cuantice de pildă. Raza umanului, raza capacităților umane de percepție este complet depășită în multe privințe. Și asta este clar o manifestare a ironiei pe care natura ne-o adresează.

Ironia istoriei

Ne referim la discrepanța dintre percepția evenimentelor atunci când ele se produc și percepția lor ulterioară. În anii imediat următori Primului Război Mondial, predomina părerea că războiul, în general, a murit, că războiul mondial dintre 1914 si 1918 era ultimul pe care îl cunoaște omenirea. Celebrul Herbert George Wells era un militant al acestei idei. Și ce a urmat se știe. Excelenţa lui Wells în materie de lumi imaginare („Războiul lumilor”, „Maşina timpului”) nu s-a confirmat şi în capacitatea de a desluşi viitorul real.  Apoi, destrămarea, de fapt autodestrămarea Uniunii Sovietice, iarăși o surpriză de zile mari, o păcăleală căreia i-au căzut victime toți specialiștii în așa numitele științe politice. Dar percepția Revoluției Franceze de la 1789, care a determinat și alegerea datei ei ca sărbătoare națională a Franței, în ce decalaj se află acum faţă de interpretările ei anterioare!

Să fie acestea cazuri izolate? Nu cumva întreaga istorie este predominant ironică? Chiar dacă, în acelaşi timp, ea este dramatică, uneori tragică. Dar, de fapt, în istorie se întâmplă la fel ca în viaţa personală: evenimentele nu sunt înţelese în mod profund atunci când le trăim, ci ulterior, când ne amintin de ele. Numai că deciziile pe care le luăm nu pot să aştepte.

De tot hazul: o lucrare despre plagiat,

                                                                     la rândul ei un plagiat

 Este cazul amintit de Alexandru Dobrescu în a sa carte: Corsarii  minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români.  vol.1, Editura Emolis, 2007. Lucrarea lui Constantin N.Hamangiu, procuror pe lângă Tribunalul Ilfov, Proprietatea literară şi artistică, publicată în 1893 şi susţinută ca teză de licenţă in drept, primită cu elogii de o comisie prestigioasă formată din G.G. Danielopol, Gr. Tocilescu şi C.G. Disescu se dovedeşte, numai patru ani mai târziu, că este un plagiat al unei teze de doctorat editate în 1867 la Grenoble de juristul francez Paul Clement.

Ironia vieţii personale

Traian Lalescu, marele nostru matematician, s-a înscris și la studii inginerești, la Politehnică. Nu i-a plăcut. Nici nu a luat note prea grozave. Le-a părăsit. La fel Moisil, mai târziu. Dar ce ironie că acești doi matematicieni români au devenit figuri de primă mărime exact în domeniul în care au eșuat ca studenți. Lalescu a schimbat modul de înțelegere a invăţământului ingineriei bazate pe energie iar Moisil este cel care a schimbat modul de înțelegere a ingineriei bazate pe informație. Și nu vă mai dau exemple din viața mea personală; am multe.

Ironia istoriei ştiinţei

Istoria științei dispune de un potențial ironic imens. De exemplu: prin modul în care multe greșeli și eșecuri au devenit tocmai ele sursa unor mari invenții sau descoperiri. Știința haosului, o culme a inteligentei umane în a doua jumătate a secolului trecut,  a fost inițiată de Henri Poincaré în încercarea de a corecta o greșeală dintr-un studiu al său privind problema celor trei corpuri din mecanica cerească. Noțiunea de ideal din algebră, devenită clasică, a fost introdusă de matematicianul Kummer in cadrul unei încercări eșuate de demonstrare a faimoasei teoreme a celor 4 culori. Teoria mulțimilor analitice și proiective s-a născut din nevoia de a corecta o greșeală într-un memoriu al lui Henri Lebesgue. Noțiunea clasică (de analiză matematică) de convergență uniformă s-a născut dintr-o greșeală comisă de Cauchy, care a crezut că demonstrează că orice şir convergent de funcții continue are ca limită o funcție continuă. Morala acestor întâmplări ar fi următoarea: locul unde se comite o greşeală este de obicei unul mai delicat, mai riscant, mai susceptibil de a fi obiectul unei neînţelegeri, al unei confuzii, este sediul unor posibile capcane, reclamă deci o atenţie mărită. Este ceea ce in trafic se semnalizează drept cotitură periculoasă şi nu întâmplător tratatul celebru a lui Nicolas Bourbaki adoptă pentru aceste situaţii chiar respectivul semn folosit în traficul rutier.

 Chiar şi in religie

Putem vorbi despre umor în religie și în teologie. În orice întreprindere umană există umor. Nu există nimic uman fără umor. Și am să mă refer aici la o teză de doctorat prezentată de Teodor Baconschi la Paris, la Universitatea Sorbona, în 1996, care s-a concretizat într-o carte apărută la Paris: Le Rire des Pères, (Râsul patriarhilor). O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană,  versiune românească la Editura Anastasia 1996. Filozofia acestei lucrări?  Ne-o spune autorul:

„Râsul diminuează frica de viață și de moarte. Râsul are și o funcție de exorcizare. Homo religiosus are deopotrivă dreptul, plăcerea, ocazia de a râde. Numai că nu râde oricui, oriunde, de orice și de oricine. Râsul figurează în literatura patristică, dar e strict codificat. Cultura bizantină e o combinație între Atena, Roma și Ierusalim. A mers în genere pe o linie sobră, dar a perpetuat și plăcerile vieții, jocurile de circ, teatrul, petrecerile populare, perioadele permisive au alternat cu cele rigoriste. Bizantinii căutau să-și disciplineze râsul. Dar erau prea rafinați pentru a trăi pe jumătate. S-a dezvoltat astfel în Bizanț o sacralitate deschisă, care nu se mai opune profanului, un stil de viață aureolată de veselie”.

Cum se autoironizează filozofii

Umorul în filozofie are și el o zonă imensă de acțiune. Câtă ironie in trecerea de la viziunea kantiană asupra spaţiului la viziunea promovată de geometriile neeuclidiene şi de relativismul einsteinian! Dar jerba de imaginație autoironică a filozofilor este atât de bogată, încât nu ştiu ce să aleg. Aleg un spectacol de zile mari, convocând pe marii filozofi ai lumii, care au fost invitați să comenteze următoarea provocare, de o deosebită profunzime: „De ce au traversat gâștele șoseaua?” Și iata răspunsul. Platon: au făcut-o pentru marele Dumnezeu; Marx: a fost o necesitate istorică; Wittgenstein: posibilitatea de traversare este codificată în entitatea gâștei și în aceea a șoselei iar circumstanțele au actualizat acest potențial; Einstein: dacă gâștele au traversat șoseaua sau șoseaua a traversat  gâștele e o chestie de cadru de referință; Aristotel: o actualizare a unei potențialități; Zenon din Elea: a demonstra că traversarea s-a produs, s-ar putea să nu ajungă niciodată la liman.

Mai multa cultură, mai mult umor

Umorul acestor comentarii este condiționat de nivelul de cultură al celor care le citesc. De exemplu, ca să guști comentariul lui Zenon, trebuie să știi că el este autorul acelor faimoase paradoxuri ale imposibilității mișcării, care-i preocupă pe filozofi până în zilele noastre. Și ceva similar la toate celelalte. Aici apare faptul că accesul la umor a devenit din ce în ce mai mult condiționat de un nivel înalt de cultură. De aceea, tot mai puțină lume are acces la umorul de calitate și se refugiază în umorul vulgar pe care îl vedem la televizor.

In muzică

Am găsit un comentariu foarte interesant la Leonard Bernstein. Umorul în muzică ilustreză toată gama variantelor sale din viața obișnuită. Dar nu se obține prin raportare la lumea exterioară muzicii, ci prin raportare tot la muzică. Într-adevăr, muzica nu are referent în lumea exterioară ei. Să spui că în această simfonie se descrie foșnetul unei păduri, e o atitudine superficială. Muzica se autosemnifică și din această cauză și umorul ei parcurge aceeaşi cale. De exemplu, poate exista într-o bucată muzicală o șarjă, o satiră la adresa altei bucăți muzicale, la adresa altui compozitor. Și așa mai departe. Totul se petrece în interiorul lumii muzicale. Dacă însă muzica nu este numai emoţie ci şi idei, cum consideră mulţi compozitori, nu este oare posibilă o extensiune a razei de acţiune a umorului muzical la modul în care sunt preluate muzical unele idei?

Verva informaticienilor

Un pronunţat spirit satiric s-a dezvoltat în studiul limbajelor de programare; multe dintre ele au dispărut la scurt timp dupa apariţie. A fost nevoie de o judecată critică lucidă şi severă, care să stabilească statutul lor. Iată, de pildă, un informatician de primă mărime, Edsger W. Dijkstra, danez, într-un articol celebru „How do we tell truths that might hurt” (ACM Sigplan Notices 17, 1982, 5, 13-15) le supune unei satire necruțătoare: „FORTRAN, dezordinea infantilă, limbaj vechi de peste 20 de ani. Nu oferă nicio speranță de a deveni adecvat unor aplicații ale informaticii într-un domeniu sau altul. Este un limbaj prea greoi, prea riscant și prea scump. Limbajul PL1, boala fatală, este mai degrabă o problemă decât o soluție. Este practic imposibil să predai cum trebuie programarea unor studenți care în prealabil au fost inițiați în limbajul BASIC. Și să nu uităm că acest limbaj, la un moment dat, a fost introdus în multe țări în programa școlară. Potențialii programatori, astfel formaţi,  sunt mutilați mental, fără speranță de recuperare. În ceea ce privește utilizarea limbajului COBOL, el schilodește mintea. Predarea acestuia ar trebui considerată un act criminal. Limbajul APL este o eroare care tinde spre perfecțiune, este limbajul viitorului pentru tehnicile de programare ale trecutului”.

În legătură cu folosirea limbajului, Dijkstra spune: „este imposibil să ascuți un creion cu un topor. La fel de zadarnic este să încerci să o faci cu zece topoare. În afară de o oarecare înclinație pentru matematică, o stăpânire foarte bună a limbii materne e calitatea cea mai importantă a unui programator competent”.

Un exemplu din lingvistică; unde dai şi unde crapă

 O situaţie dintre cele mai surprinzătoare, de un imens  umor, este aceea in care o operă creată în vederea rezolvării unei anumite probleme îşi manifestă eficacitatea într-o cu totul altă problemă, la care autorul nici măcar nu s-a gândit iniţial. Sunt multe exemple de acest fel, dar aici ne vom opri la Noam Chomsky, „Three models for the description of language”(IRE Transactions on Information Theory, IT–2, 3, 1956,113-124). Autorul avea în vedere limba engleză şi, mai general, lingvistica, înţeleasă drept studiul limbilor naturale. Nu se poate subaprecia rolul acestui articol în dezvoltarea ulterioară a lingvisticii, dar acum, la aproape 60 de ani de la publicarea sa, constatăm că el a fost cronologic prima sursă în crearea (începând cu anul 1960) teoriei limbajelor de programare la calculator (ierarhia gramaticilor propusă de Chomsky a fost adoptată în studiul limbajelor de programare) iar peste ani a fost recunoscut ca deschizător de drumuri în dezvoltarea psihologiei cognitive.Totul, departe de proiectul chomskian iniţial.

Alexander Fleming: „That’s funny”

 Este exclamaţia cu care descoperitorul primului antibiotic, penicilina, a reacţionat, in 1928, la isprava care l-a făcut celebru (Brown, K. :Penicillin; Alexander Fleming and the Antibiotic revolution. Suton Publishing, 2004); o descoperire cu totul accidentală, un „basm fantastic”, cum a numit-o un alt autor. Dar, în medicină, acesta nu e un caz izolat. Chinina şi insulina au fost şi ele rezultatul unor plăcute surprize de acest fel. O disciplină aparent foarte gravă, cum este medicina, ni se dezvăluie a fi îmbrăcată, în istoria ei reală, într-un umor de cea mai bună calitate.

                Cauţi ceva, găseşti altceva

   Revolutia structuralista în chimie s-a produs ca rezultat al unei descoperiri accidentale. Friedrich Woehler observa în 1827 şi din nou în 1828 că două substanţe cu aceeaşi formulă chimică pot avea proprietăţi diferite, în conflict cu pejudecata care funcţiona la acel moment, conform căreia doi compuşi chimici pot avea proprietăţi diferite numai dacă au elemente atomice diferite ca natură sau ca număr. Fenomenul este numit de John Jakob Berzelius izomerism (1830) şi aduce în centrul atenţiei structura (aranjamentul, în cazul de faţă). In 1848, Louis Pasteur descoperă, tot accidental, izomerismul optic la cristale.

Ce semnificaţie au aceste accidente?

Pentru a le înţelege, să ne întoarcem la scenariul general al aventurii cunoaşterii: jocul de-a v-aţi ascuns al naturii şi al lumii faţă de noi, cei care vrem să le înţelegem. Orice loc poate fi o ascunzătoare pentru unul sau altul dintre secrete. Ne preocupă o problemă, dar în căutarea respectivă dăm peste un loc in care se ascunde răspunsul la o altă problemă.  Meritul lui Fleming, al lui Woehler, al lui Pasteur  şi al atâtor altora este de a fi fost „pe fază”.  Aşezarea, lângă descoperirea lor, a atributului accidentală nu  poate diminua meritul acestor savanţi. Dimpotrivă, accidentul este o punere la încercare, la care răspunsul reuşit trebuie apreciat.

Serendipitate

Descoperirea accidentală a primului antibotic, penicilina, a devenit exemplul preferat pentru ilustrarea serenditipităţii, termen prin care se înţelege, într-o primă aproximaţie, o întâmplare norocoasă, o surpriză plăcută. Într-o scrisoare trimisă unui prieten, la 1754,   Horace Walpole relatează o descoperire neaşteptată pe care a făcut-o în legătură cu un basm fantastic persan Cei trei prinţi din Serendip. Aceşti prinţi descoperă mereu, prin accident şi prin sagacitate, lucruri pe care nu le căutau. Numai că accidentul despre care este vorba aici are o explicaţie. Să ne imaginăm că n persoane sunt, fiecare, în căutarea câte unui lucru ascuns. Este natural să ne aşteptăm mereu ca oricare dintre cele n persoane să nimerească unul dintre cele n-1 lucruri altele decât cel căutat de el. Mai este şi faptul că diferitele trasee care duc la ceva căutat să treacă prin alte lucruri/situaţii căutate. Dar poate mai important este faptul că, în ultimă instanţă, lumea este simplă, dar această simplitate este foarte ascunsă. O solidaritate puternică există probabil între diferitele secrete ale naturii, ale lumii. Din când în când avem şansa de a primi semne ale acestei solidarităţi. Ne mirăm, ne minunăm, profunzimea   spectacolului care ni se înfăţişează ne surprinde, ne farmecă, ne amuză.

O privire mai atentă

Aşa numitele descoperiri accidentale sunt rezultatul întâlnirii unor fapte aparent nesemnificative cu o  minte ageră, capabilă să le înlănţuie, să le asocieze într-o acţiune cu efect surprinzător. Se spune uneori că în serenditipitate se creează poduri acolo unde aparent nu-s decât insule. O succesiune aparent întâmplătoare de evenimente, deci în absenţa oricarui proiect, se dovedeşte a fi benefică într-o direcţie la care nici nu te-ai gândit. În acest scenariu intră o diversitate de descoperiri şi invenţii din fizică, chimie, astronomie, farmacologie, medicină, tehnologie. Pe lângă cele deja evocate, din medicină, să ma adăugăm descoperirea razelor X, de către Wilhelm Roentgen, în 1895, nucleul atomic, Ernest Rutherford, Hans Geiger, Ernest Marsden, 1909, difracţia electronică, Clinton Davisson, Lester Germer, 1927, radiaţia cosmică de fundal, Robert Wilson, Arno Penzias, 1965 şi invenţia cuptorului cu microunde de către Percy Spencer în 1945.

Poveşti diferite, dar care ascund ceva comun: entropia

  Termodinamica a apărut  în secolul al XIX-lea, în legătură cu nevoia de a clarifica natura procesului de transformare a energiei chimice a cărbunelui în energie cinetică, aceasta din urmă devenind lucru mecanic. În această ordine de idei Clausius introduce la 1850 noţiunea de entropie, ca măsură a dezordinii unui sistem termodinamic. O evoluţie spectaculoasă permite entropiei un transfer surprinzător, în urma căruia, în 1924, într-o primă formă, dar în 1948 în varianta lui Claude Shannon, care avea să devină celebră, ea devine fundamentală în studiul informaţiei şi comunicării. Iată cum două secvenţe de evenimente aparent fără legătură între ele, transformarea energiei nemecanice în energie mecanică şi înţelegerea comunicării ca transfer de informaţie conduc , la o distanţă de o sută de ani, la folosirea aceluiaşi concept, entropia.

Tabelul periodic, transferat din chimie în aritmetică

Un alt exemplu este poate şi mai impresionant. La 1869, Dmitri Mendeleev propune tabelul periodic al elementelor chimice, în care acestea sunt aşezate în ordinea crescândă a greutăţii lor atomice, începând cu elementul cel mai uşor,  hidrogenul. Nu era decât momentul culminant al unei evoluţii milenare, care începe cu Pitagora, cu accentul său pe periodicitatea de lungime 7 la sunete şi la culori şi trece prin Kepler, apoi prin Alexander Reina Newlands, care la 1865 propune ceea ce s-a numit legea octavelor în chimia modernă.   Dar iată că în 1986, deci la peste o sută de ani după apariţia tabelului lui Mendeleev, John Horton Conway descoperă în domeniul aritmeticii un sistem dinamic discret în care îşi au loc Big Bangul şi un tabel periodic format din 92 de elemente, primul fiind echivalentul aritmetic al hidrogenului iar ultimul, corespondentul elementului Uranium. Mai identifică elemente transuranice, la care se asociază o infinitate de izotopi. Ne aflăm în prezenţa unui transfer metaforic ce sfidează ca îndrăzneală şi imaginaţie cele mai nebuneşti manifestări ale artei şi în care de fapt prea puţin din ce ştiam despre contrastul dintre ştiinţă şi artă mai stă în picioare.

Hohote de râs în lumea numerelor

Aflăm, la vârsta gimnaziului, despre numerele prime, cărămizile universului numeric, orice alt număr natural este un produs de numere prime. Printr-un raţionament care a devenit un termen de referinţă şi despre care Dan Barbilian a scris un adevărat poem,  Euclid a demonstrat infinitatea lor. Dar mai departe, ce ştim despre ele? Rareori jocul de-a v-aţi ascuns este mai la el acasă decât aici. O puzderie de fapte particulare continuă să ascundă răspunsul la marea întrebare privind modul lor de a se distribui în şirul numerelor naturale. De mii de ani, oamenii se întreabă cât de dese sau cât de rare sunt numerele prime în acest şir, dar răspunsul pe care îl primim este atât de derutant, încât bănuim hohotul de râs ce-l însoţeşte: pe de o parte, aflăm că între orice număr natural mai mare decât unu şi dublul său se află un număr prim, ceea ce ar sugera densitatea lor ; pe de altă parte, aflăm că oricât de mare ar fi numărul natural n, există n numere naturale consecutive, niciunul nefiind prim, fapt care ar sugera raritatea lor.

Un alt mod de derută, de păcăleală se manifestă atunci când ne lăsăm atraşi de întrebări foarte simple, elementare, care pot să apară şi în mintea unui elev de gimnaziu şi  suntem tentaţi să credem că natura elementară a întrebării impune un caracter la fel de elementar al răspunsului. Christian Goldbach a bănuit, în urmă cu aproape 300 de ani, că orice număr par mai mare decât 2 este suma a două numere prime, dar această bănuială nu a putut fi încă transformată în certitudine. O veche întrebare, privind existenţa unor progresii aritmetice arbitrar de lungi, formate exclusiv din numere prime, şi-a căpătat abia în anul 2004 răspunsul afirmativ,   dar acest răspuns este departe de a fi unul simplu şi elementar. Numerele prime îşi râd de noi, se amuză pe seama stângăciei noastre în a le descoperi secretele. Lucrurile îşi au tâlcul lor. Marile întrebări apar în copilărie şi în adolescenţă. Căutarea răspunsului ne preocupă toată viaţa, pretinde efort în învăţare; răspunsul, dacă vine, generează la rândul său noi întrebări.

 Matematicienii, fizicienii şi inginerii sub biciul ironiei                                  

Există un umor bogat care compară,  îi pune față în față pe matematician, pe inginer și pe fizician.  Acest umor, de o ironie necruțătoare la adresa matematicienilor, inginerilor și fizicienilor, a fost creat uneori chiar de către aceștia, n-a venit din afara lor. El este rezultatul imensei capacități autoironice pe care o au matematicienii, fizicienii și inginerii. Iată, de pildă, ce este matematica: 50% formule, 50% demonstrații și 50% imaginație. Ce cred despre ecuații inginerii, fizicienii și matematicienii?  Inginerul: ecuațiile sunt o aproximare a realității. Fizicienii: realitatea e o aproximare a ecuațiilor. Matematicienii: nu le pasă. Goethe despre matematicieni: sunt ca francezii, le spui o problemă, ei o traduc în limba lor și de aici încolo nu mai înțelegi nimic. Darwin: matematicianul este un orb care caută o pisică neagră într-o încăpere întunecoasă în care nu se află nicio pisică. Statisticienii sunt persoane care se pricep la numere, dar ratează a fi buni contabili. Matematica este un domeniu în care nu se ştie bine despre ce anume se discută (aluzie la folosirea unor simboluri literale, cu valori neprecizate): ironia lui Bertrand Russell.

Glume accesibile numai celor cultivaţi

Aceste vorbe de duh, cu aparenţă glumeaţă, sunt reflecţii profunde, pe care numai oameni cultivaţi, cu o îndelungă experiență intelectuală puteau să le facă. Ele reflectă o anumită realitate care rezultă din greșeala prin care un rezultat, o idee sau o metodă, care s-a dovedit adecvată într-un context  anumit este transferată  nejustificat într-un alt context; sau o anumită latură, un anumit aspect sunt extrapolate nejustificat şi considerate legitime dincolo de cadrul lor iniţial.   Cam aşa se întâmplă în toate exemplele pe care le-am dat, de la gâștele care traversează șoseaua până la reflecţiile unor oameni de faimă. Unele pot fi propuse la bacalaureat sau la alte examene, fie ele şi universitare, spre a fi argumentate sau/şi contraargumentate. Dar nu facem asta, nu ne interesează să dezvoltăm gândirea independentă a tinerilor, ci doar să-i lăsăm să aplice mecanic procede standardizate.

Poincare: matematica este arta de a da același nume unor lucruri diferite. Iată o temă bună de bacalaureat. Sau tot Poincare: topologia este arta de a raționa corect pe figuri greșite. Sau, de pildă, matematicianul nostru poet Barbilian: desenul corupe raționamentul. Am și propus-o la un concurs școlar și a fost un dezastru. Lipsa lor totală de antrenament cu lucruri care nu se încadrează în tipare rezolvabile prin formule cunoscute i-a lăsat complet dezarmaţi. Care este diferența dintre folosofie și matematică? Filosofia e un joc, cu obiective clare, dar fără reguli, matematica invers. Are reguli precise dar n-are obiective. Care este diferența dintre un matematician introvert și unul extrovert? Când vorbește cu tine, primul, introvertul, se uită la pantofii săi. Cel de-al doilea, se uită la pantofii tăi.  Există trei tipuri de persoane: cei care înțeleg gândirea binară, si cei care n-o înțeleg. Matematica este limbajul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a scrie universul. Întrebat despre credinţa într-un Dumnezeu unic, un matematician a răspuns: da, până la un izomorfism. Dumnezeu e real, cu condiția să se proclame un număr întreg. Martin Luther: medicina îi face pe oameni bolnavi, matematica îi face triști iar teologia îi face cu păcat. Platon: cel care poate realmente defini și divide poate fi considerat un Dumnezeu. Tot Platon: Dumnezeu face întotdeauna geometrie. Biologii se cred biochimiști, biochimiștii se cred specialiști în chimie-fizică, chimiștii gândesc că ei sunt fizicieni, fizicienii se cred dumnezei, iar Dumnezeu se crede matematician. Există chiar o carte cu titlul acesta. Fizicienii se referă mereu la matematicieni, matematicienii se referă numai la Dumnezeu. Cât e 2 x 2? Inginerul răspunde după multe calcule 3.99, fizicienii cred că e ceva cuprins între 2.98 și 4.02, iar matematicianul spune că există un răspuns.

Limba română în registrul umorului

Am mereu de făcut corecturi la diverse texte pe care le public. Una din cursele pe care le întinde limba română este faptul că există o abundență de cuvinte care fonic şi grafic diferă foarte puțin, dar acea mică diferență este asociată cu o mare diferență semantică. De pildă, uneori când scriu funcții reale, mi se culege funcții rele,  monogene este cules omogene, fonem devine fenomen, topologie devine tipologie, ipoteză devine ipotenuză, istorie devine isterie, convexe devine complexe, parvenit devine potrivit, laureat devine lăudat. lemă devine temă. Îmi aduc aminte de gafa unui ziar, prin anii târzii 30, care, în relatarea unei vizite regale la Londra, pusese un titlu pe toată pagina „Jalnica primire a Majestăţii Sale”; o singură literă, J în loc de F, transforma elogiul în insultă.

Dar iată un aspect semnificativ de subtilitate: există cuvinte în limba română care, prin schimbare de context, își răstoarnă sensul, trecând din pozitiv în negativ; voi ilustra fenomenul cu o glumă a lui Moisil. Întrebat dacă este specialist în materie de vin, a răspuns: „Nu sunt deloc specialist. Sunt un simplu amator, dar foaaarte amator”. Acelaşi cuvânt amator trece din registrul banalităţii („simplu amator”) în cel al superlativului (“foaaarte amator”). O altă situaţie amuzantă: două cuvinte care sunt opuse semantic în cele mai multe contexte pot deveni  echivalente in altele: „bine l-a mai bătut” si „ rău l-a mai bătut” spun cam acelaşi lucru.  Limba română abundă în tot felul de subtilități; contemplarea si savurarea lor oferă un spectacol extraordinar. Dar, din păcate, acest spectacol le este multora refuzat, deoarece nu trec dincolo de uzul ordinar al limbii, care le permite să se înţeleagă cu vânzătorul de la magazin. Nu de mult ni s-a oferit un spectacol de zile mari. Proteste împotriva cardurilor de sănătate, deoarece cuvântul card citit de la dreapta la stânga, e drac. În aceeaşi ordine de idei, cineva mi-a atribuit merite deosebite, pe care eu, mărturisesc, le ignoram. Nu observasem că numele meu, citit de la dreapta la stânga, e Sucram, din care, printr-o simplă rocadă, se obţine Sacrum, expresia latină a sacralităţii.  Nevoia de a mă exprima mă implică într-o continuă luptă pentru cuvântul potrivit, pentru evitarea cuvintelor parazite şi mereu sunt nemulţumit, revin, înlocuiesc, pentru ca până la urmă să constat că tot nu am evitat pe deplin stereotipia. Mai totdeauna, când recitesc un text al meu anterior, simt că l-aş rescrie. Exigenţele limbii române mă privesc uşor ironic, chiar dacă binevoitor.

Mă amuză încrâncenarea, intoleranţa manifestate în ceea  ce priveşte alternativele sunt/sînt, gândire/gîndire. Nici lingviştii nu au manifestat o unanimitate în atitudimea faţă de această problemă. Explicaţia e simplă: chestiunea în discuţie poate fi considerată din multe puncte de vedere, unele dintre ele favorizând o variantă, celelalte favorizând cealaltă variantă. Academia Română a ales prima variantă, care mă atrage şi din considerente care ţin de domeniul meu, matematica, unde ortografia academică favorizează înţelegerea unui text românesc de matematică de către un vorbitor nativ al unei limbi romanice.

Prostia şi incultura: ţinte, dar şi duşmani ai umorului

Dar limba şi comunicarea sunt o comoară de cultură, de surprize dintre cele mai fine, care ne pot încânta. Capcane de tot felul ne pândesc la tot pasul, cum ar fi greșelile frecvente de logică și de limbă pe care le fac exact cei care ne sunt arătați aproape zilnic la televizor. Greșeli de logică spectaculoase, pline de umor. Multe formulare pe care le completăm în diverse instituţii, multe indicaţii care însoţesc diverse aparate, alimente sau medicamente sunt deficitare în ceea ce priveşte logica.

Se confundă uneori necesarul cu suficientul, trebuie cu destul. Se înlocuiește argumentul la obiect cu atacul la persoană. Unii cred că adevărul lui A este echivalent cu adevărul implicației: „dacă A atunci B”.   Mulţi sunt bolnavi de și, folosindu-l acolo unde nu trebuie „Eu, ca și parlamentar”, în loc de „eu, ca parlamentar”. Să nu mai vorbesc de expresia: „cartea care am citit-o”. Cât umor se află în modul în care sunt aşezate în imediată succesiune  reclame pentru detergenţi, cosmetice, bere, pepsicola după relatări despre crime, accidente, dezastre naturale, condamnarea sau arestarea unor personaje ale scenei publice. Macabrul, grotescul, neomenia şi necinstea în compania celor mai anodine plăceri, limba română pusă la greaua  încercare de a le exprima pe toate. Dar observaţi în ce limbă incultă, vulgară sunt redactate mesajele din convorbirile telefonice înregistrate de Servicii de tot felul; convorbiri între personaje cu poziţii de mare răspundere. Partea de infern a limbii române actuale.

Într-o pauză a unui talkshow cu personaje importante, apare o reclamă care începe așa: 85% din oameni suferă de artroză. Imediat te gândești că poate fi vorba de 85% din participanţii la talkshow. „Unul din trei oameni are nevoie de ajutorul unui psiholog”. Să fie o referire la o treime din participanţii respectivi? Apoi, umorul ce rezultă din abundența de sigle.  Se presupune că știm ce semnifică PNA, GRIVCO, APMGR, ASOFM, și uneori în aceeași frază apar patru astfel de sigle. Sau: dacă ni se spune că au dispărut bijuteriile Monicăi, se presupune că intră în cultura noastră generală faptul de a şti despre care Monică e vorba. Și nu mai vorbesc de râsul pe care îl provoacă faptul că unele buletine de știri dau la început știrile cele mai importante, un rezumat al acestora, din care a făcut parte chiar faptul că au dispărut bijuteriile Monicăi; dar în emisiune, undeva pe la sfârșit, ni se dă o știre într-adevăr semnificativă, în legătură cu o declarație disidentă a unui liberal. O răsturnare completă. Derizoriul adus în primul plan, semnificativul aruncat în derizoriu. Sau, de pildă, din nou s-au împăcat Pepe și Oana. Cum care Oana? Toată lumea trebuie să știe lucrul acesta. Dar de umorul pe care îl generează horoscoapele? Am mai comentat acest lucru.

În decembrie 2013, la un anumit post de televiziune, se repeta mereu „sărbătorile sunt magice”, dar contextul în care apărea această afirmație era tranșarea până la detalii a porcului. Asta ilustra faptul că sărbătorile sunt magice. Ce ne spun horoscoapele? Sunt posturi de televiziune care le difuzează zilnic, sunt ziare care le difuzează zilnic. Iată câteva exemple. „Cei din zodia gemenilor să fim atenți și să ne întrebăm dacă avem o atitudine corectă față de cei din jur”.  Pentru cine este această întrebare? Evident că este o întrebare atât de generală încât e valabilă pentru oricine, oriunde și oricând. Sau: „încercați să fiți mai prudenți”, sau: „trebuie să fiți atenți la tot ceea ce veți face astăzi”. Cum e posibil ca atâta lume să cadă victime acestor manifestări de prostie omenească? Nu întâmplător se scrie tot mai mult despre prostie. Sa recitim mereu şi mereu Prostia omenească a lui Ion Creangă. Am pe masa de lucru două cărți. Una, din Italia, Carlo M.Cipola, The basic laws of human stupidity. Roma, Il Mulino, 2011. Alta, din America, Mihai Nadin: Are you stupid? ,CreateSpace Independent Publishing Platform, 2013.

Locul principal al umorului ar trebui să fie nu în zona divertismentului, ci în aceea a culturii. Face casă bună cu ludicul și cu artisticul şi are o funcție cognitivă majoră. Fără umor, cunoașterea, înțelegerea lumii, a propriei noastre persoane, rămân infirme. Umorul contribuie esențial la starea noastră de sănătate psiho-somatică. Gradul de bogăție, de profunzime, de capacitate explicativă pe care îl are umorul depinde esențial de nivelul nostru de cultură; umorul nu e atât în lucruri, cât la cel care le foloseşte.