Poate că n-ar trebui să trecem cu atâta ușurință peste faptul, azi ignorat de mulți, că, de la începutul organizării ei publice și până la căderea Constantinopolelui, deci în perioada ei bizantină, ortodoxia a fost o religie fundamental urbană.

Printre altele, asta se vede până azi din forma de organizare a bisericii. La nivelul ierarhic cel mai înalt al ei avem mitropolia. În română, cuvântul poate induce în eroare, fiindcă noi am primit modul bizantin de citire a limbii grecești, unde „e” e citit „i” – adică dacă scrie „metropolis”, citim „mitropolis”.

Mitropolia, așadar, e o metropolie: nu poți avea o mitropolie dacă nu ai o metropolă. De-asta, de exemplu, în engleză mitropolitului i se zice, corect, „metropolitan”.

Patriarhia e un fel de mega-mitropolie, în sensul că e centrată pe un mega-oraș, o mega-metropolă, care are în subordine alte orașe. De aici cele 5 patriarhate originale: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Toate sunt mega-orașe ale lumii antice din zona de est a Mediteranei. (Excepție face Ierusalimul, care e tratat ca mega-metropolă exclusiv ca urmare a prestigiului său religios.)

Pe scurt, biserica se centrează pe orașe. Nu poți avea mitropolii rurale. Îți trebuie un oraș – ba chiar un oraș mare, un oraș important, nu orice orășel – ca să ai mitropolie.

Centrarea pe oraș a ortodoxiei face ca toți marii teologi bizantini să provină din rândul elitelor urbane educate și bogate, adică din zona care a interiorizat până-n rărunchi urbanitatea. Iar asta are inclusiv consecințe teologice.

Să ne reamintim, de exemplu, că ei sunt cei care au decretat că Dumnezeu nu vorbește doar prin prooroci, prin Iisus și prin apostoli – ci și prin filosofi: o linie de gândire și de argumentare care ar fi putut avea dezvoltări promițătoare dacă ar fi fost păstrată până azi. Cum ar fi fost ca azi doctrina oficială a bisericii ortodoxe să afirme că Dumnezeu vorbește și prin biologi, și prin fizicieni, și prin imunologi, și prin antropologi șamd?

Același rafinament urban îl regăsim și în teologia morală. Grigore din Nisa afirmă explicit ceea ce până la el era oricum recunoscut tacit ca adevărat: că păcatele spiritului (ale rațiunii) sunt mai grave decât cele ale cărnii (ale emoției). (Cum se vede, în materie de morală teologii bizantini preluau explicit modelul antropologic bi/tripartit furnizat de filosofii greci.)

De-asta, de exemplu, pentru ortodocși homosexualitatea e echivalată cu adulterul (un păcat al cărnii). În schimb, mersul la vrăjitori/vrăjitoare, practicarea de tehnici de ghicire a viitorului, mersul la ghicitori – și, în general, orice formă de control al realității prin magie e echivalată cu omuciderea (un păcat al spiritului, infinit mai grav).

Așa încât pseudo-ortodocșii de azi care leșină când văd marșuri gay dar care își citesc relaxați horoscopul, se descântă de deochi, fac meditații cuantico-hristice, pun șapte lumânări la șapte biserici ca să ia copilul notă bună la examen șamd ar fi fost afurisiți pe loc de orice teolog bizantin. În fond, omuciderea e mult mai gravă și pentru noi, cei de azi, decât adulterul

Separarea asta în spirit și carne are și alte consecințe interesante, mai ales când femeia e declarată carne și bărbatul spirit.

Vasile cel Mare, unul dintre cei mai rigizi și mai aspri teologi bizantini, stabilea de exemplu, în canoanele lui, că dacă femeia își părăsește bărbatul și se însoțește cu alt bărbat, ea e vinovată doar dacă nu are un motiv întemeiat pentru separare. În schimb, bărbatul care își părăsește femeia și se duce cu alta e automat considerat adulterin, indiferent care ar fi fost motivele separării.

În materie de teologie morală, bizantinii iau o teză fundamental misogină („bărbatul e ontologic superior femeii; el e spiritul, ea e carnea”) și o reinterpretează astfel încât să asigure femeii cât mai multă siguranță și libertate: din moment ce s-a stabilit că femeia e mai slabă, ei îi sunt permise mai multe (în virtutea slăbiciunii ei); bărbatului, în schimb, nu i se permite niciun fel de transgresiune (fiindcă el a căzut în lotul celor puternici – a tras paiul cel scurt, cum ar veni).

Iar asta, orice s-ar spune, e o dovadă remarcabilă de rafinament urban.

Problema e că, odată cu căderea Constantinopolelui, ortodoxia a supraviețuit mai ales în zone preponderent rurale: în Balcani, în nordul Dunării, în Ucraina, în Rusia. Și tot rafinamentul ăsta urban a dispărut. Ortodoxia s-a transformat treptat într-o religie a țăranilor furioși pe orice expresie a urbanității.

Teologia morală bizantină a început să fie înlocuită treptat cu teze protestante, mai ales de inspirație evanghelică, proces care devine tot mai accelerat din secolul al XIX-lea încoace.

Interesul teologic (inclusiv la nivel popular) se mută dinspre marii teologi bizantini spre duhovnicii cvasianalfabeți ale diverselor Patericuri. Și, cum am zis, spre protestantism (cu precădere spre cele mai conservatoare și abuzive versiuni de protestantism).

Din secolul XX încoace, teologia morală zisă ortodoxă s-a redus aproape complet la zicerile acestor duhovnici rurali, combinate din ce în ce mai mult cu tezele conservatorismului evanghelic. Asta e rețeta așa-zisului „creștinism popular”.

Inclusiv ierarhiile bisericii se schimbă dramatic. Uitați-vă, de exeplu, la ierarhia BOR, de la patriarh la episcopi și la călugării din sinod. În cvasitotalitatea lor, acești bărbați provin din familii foarte sărace din zona rurală săracă. La origine, sunt copii care au fost dați bisericii ca să-i crească și să-i îngrijească, fiindcă familiile lor nu-i puteau întreține.

Sigur, între timp s-au dedulcit la limuzine de lux, la fructe de mare și la telefoane mobile – dar atât. Și-au depășit cu mult condiția materială de origine, dar nu și condiția socială: în sufletul lor au rămas niște țărani săraci, ostili oricărei expresii ale vieții urbane. (Nu e întâmplător și nici neinteligibil că, de exemplu, în cazul tragediei de la Colectiv primul lucru pe care l-au văzut a fost „satanismul” tinerilor care participau la un concert rock.)

Așa încât, ce numim azi „ortodoxie” în materie de teologie morală și de ierarhie bisericească a ajuns să fie exact opusul ortodoxiei bizantine. Creatorii unei civilizații urbane remarcabile au ajuns să fie înlocuiți cu o hoardă furioasă de făcători de minuni și de dușmani evanghelici ai urbanității.

Cam asta ar fi istoria tristă a unei decăderi – însă mie personal îmi este imposibil să-i numesc „ortodocși” și pe unii și pe ceilalți, așa încât rămân cu bizantinii.