I. Ce nu mă deranjează (câtuși de puțin)

1. Faptul că există. Mi se pare absolut normal ca, din moment ce BOR este o patriarhie autocefală, să existe și o catedrală patriarhală, un sediu religios al patriarhiei.

Până acum, sediul patriarhiei era mitropolia Ungrovlahiei (sau cum se mai cheamă, că între timp i-au schimbat numele), lucru care n-avea nicio noimă: mitropolia e mitropolie, patriarhia trebuie să aibă sediul ei distinct.

2. Faptul că a fost construită cu bani publici. Serios, chiar nu mă deranjează. Cât sunt eu de ateu mistic, dacă aș fi fost președinte/premier/etc., aș fi alocat și eu bani, fiindcă e și în interesul statului ca această catedrală să existe. În fond, diplomația religioasă e un instrument strategic – și o catedrală patriarhală ajută mult (cel puțin în plan regional, dar nu numai).

Plus că în felul ăsta BOR rămâne datoare (moral) statului, iar statul va ști sigur să-i bată obrazul când/dacă va fi nevoie. E un quid pro quo, mica plăcere vinovată a oricărui om de stat care se respectă.

3. Faptul că e mare. N-am nimic de adăugat aici la ce-am spus mai sus la punctul 1 și mai ales la punctul 2.

II. Ce mă deranjează (până la dezgust absolut)

1. Spiritul ceaușist al demersului

Actuala catedrală se mândrește public cu românismul ei: marmură românească, lemn nu știu de care, sticlă asemenea șamd. E exact argumentul lui Ceaușescu și al ceaușiștilor în favoarea Casei Poporului.

Pe scurt, e un monument al autarhiei românești al cărui reprezentant absolut (și etern) se visa Ceaușescu.

Dacă nefericita Casă a Poporului e expresia politică a acestei autarhii autohtoniste, actuala catedrală e expresia ei religioasă (inclusiv prin referirea explicită la Sf. Andrei și la mitul creștinării de către el a daco-romanilor nord-dunăreni).

Adică, altfel spus, zeul real al catedralei e autarhia românească. Ortodoxia e doar decor și pretext.

Cele două clădiri – Casa Poporului și Catedrala – se merită una pe alta, își vorbesc una alteia și împreună mărturisesc același crez.

Dacă aș fi ortodox, aș fi furios. (Dar chiar și așa sunt furios. Deși ateu mistic, am o sensibilitate față de ortodoxie, e mediul social-cultural în care totuși trăiesc, iar teologia ortodoxă e una dintre plăcerile mele culturale secrete.)

Dacă aș fi anticeaușist (cum și sunt), aș fi iarăși furios: la 35 de ani de la împușcarea Scârbei, mă trezesc cu un nou monument de elogiere a ceaușismului.

Catedrala asta ar fi putut fi – și ar fi trebuit să fie – o catedrală ortodoxă. Din nefericire, e o catedrală ceaușistă. O sfidare atât la adresa ortodoxiei, cât și la adresa unei Românii libere pentru care s-a murit în decembrie 89.

2. Theotokos (și Sfânta Sofia)

Aici m-a lovit personal, foarte personal. Cum am zis, deși ateu mistic, am o sensibilitate față de ortodoxie – și, în consecință, față de imperiul bizantin și all things byzantine, față de Theotokos (nu întâmplător pe fii-mea o cheamă Theodora) și față de Sfânta Sofia.

Și ăștia ce-au făcut? Au făcut o Theotokos despre care zic (altfel corect) că e mai mare decât aia din Sfânta Sofia. Atât au vrut, asta e ce i-a interesat: să facă o Theotokos mai mare decât cea din Sfânta Sofia.

Nu mai breathtaking, nu mai profundă, nu mai subtilă, nu mai bogată în sensuri, nu mai generăleasă (stratigon – vezi imnul acatist în versiunea originală). Nu. Doar mai mare.

Adică să fie aici, în România, ceva mai mare decât ce e la Sfânta Sofia. Așa au gândit. (Doar) asta au vrut.

Păi dă-vă, bre, în căcat de răi și de proști!