Adriana
Publicat în 30 august 2016, 11:36 / 79 elite & idei

Sorin Cucerai: De ce îl iubesc pe Descartes

Sorin Cucerai: De ce îl iubesc pe Descartes
+ Observator

Fiindcă un bun prieten m-a stârnit cu câteva observaţii despre Descartes – legate de visele lui profetice privind o ştiinţă universală, adică de un lucru destul de cunoscut oricui a frunzărit scrisorile filosofului, sau o biografie de-a lui – m-am gândit să prezint aici câteva lucruri mai puţin cunoscute despre întâiul cartezian al lumii, fiindcă tot suntem (încă) în vacanţă.

Descartes era un munte de orgoliu – iar asta ar fi fost de ajuns pentru a mi-l face simpatic, întrucât am o slăbiciune pentru firile autentic orgolioase (şi un dispreţ la fel de mare pentru vanitoşi).
Era atât de orgolios încât şi-a propus nici mai mult nici mai puţin decât să devină noul Toma din Aquino – adică să fie pentru noua filosofie în curs de afirmare ce a fost Toma pentru scolastici. I-a reuşit, de-aia îl şi numim „părintele filosofiei moderne”. Dar noi ştim asta post factum, el încă nu ştia – doar aspira la titlul ăsta. Un titlu pe care ar fi putut să-l piardă, fiindcă avea deja câţiva concurenţi redutabili.
Descartes construieşte un sistem dualist (toţi modernii sunt fascinaţi de producţia de sisteme) potrivit căruia omul este simultan „spirit” şi „corp”. Problema e însă că el nu reuşeşte să explice foarte bine cum şi de ce colaborează spiritul şi corpul. Soluţia pe care o dă – o specie de Deus ex machina – e ridicolă.
Iar Descartes ştia că e ridicolă, şi cu toate astea o preferă – aici e toată frumuseţea poveştii. De ce o preferă, deşi ştia el însuşi că e proastă? Fiindcă credea cu fanatism în valoarea libertăţii individuale.
Descartes ştia deja că omul, în calitatea sa de corp, e un automaton – o maşinărie. O entitate determinată şi deterministă. Dar credinţa lui în libertate era atât de puternică încât a simţit nevoia să introducă un nivel nou, cel al spiritului, pentru a salva ideea (sau mitul) libertăţii individuale (a libertăţii de alegere, de acţiune şi de voinţă), cu riscul de a nu putea explica relaţia dintre cele două niveluri.
Spinoza, de exemplu – şi el un munte de orgoliu – nu face lucrul ăsta. Pentru el, omul este în întregime un automaton: gândurile, acţiunile şi voinţa sunt şi ele determinate de legi naturale, la fel ca circulaţia sângelui prin organism. Pentru Spinoza, nu există libertate. Doar, cel mult, iluzia ei.
Ei bine, de-asta îl iubesc pe Descartes. Un munte de orgoliu, care avea tot ce-i trebuie pentru a deveni ce-şi dorea – cel mai important filosof modern – riscă de bunăvoie să piardă cursa cu competitorii lui (şi să aibă astfel orgoliul rănit pentru eternitate) de dragul credinţei în libertatea individuală la care nu e nicicum dispus să renunţe.
Descartes putea produce, la fel ca Spinoza, sistemul perfect – şi să câştige cursa de departe. A refuzat să facă asta şi şi-a vulnerabilizat mult sistemul produs, riscând deci să piardă titlul la care râvnea cu toată fiinţa şi pe care simţea că-l merită – de dragul ideii de libertate individuală. Şi-a sacrificat cu bună ştiinţă orgoliul (unul uriaş, nu precum cel al muritorilor de rând) pentru a menţine în sistemul lui, cu orice risc, ideea că omul este o fiinţă liberă.
Foarte puţini oameni sunt capabili de un asemenea sacrificiu: să ştii că premiul cel mare, cel care îţi asigură glorie eternă, ţi-e la îndemână, poţi să-l câştigi când vrei, dar să nu fii dispus să-l câştigi cu orice preţ.
Repet, foarte puţini oameni pot da dovadă de o asemenea tărie de caracter. Tocmai de-asta îl iubesc pe Descartes: putea câştiga totul, dar a preferat să rişte să piardă totul – din motivele expuse mai sus.
Faptul că până la urmă a câştigat, chiar şi în condiţiile astea, şi împotriva unor concurenţi absolut remarcabili care râvneau acelaşi premiu, îmi arată că Leibniz avea dreptate şi că trăim într-adevăr în cea mai bună dintre lumile posibile.
PS În istoria filosofiei avem doar doi (doi!) filosofi care au jucat jocul pe bune, fără să trişeze – care, pe scurt, au fost hotărâţi să câştige totul doar riscând să piardă totul, doar punând totul la bătaie: Platon şi Descartes. De-asta îi iubesc necondiţionat pe amândoi.

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/de-ce-il-iubesc-pe-descartes–137231.html

Ultima ora:

ObservatorMihai Toader-Pasti: Nu m-am mai simțit așa pesimist politic de când cu OUG13

PoliticMihai Toader-Pasti: Nu m-am mai simțit așa pesimist politic de când cu OUG13

EconomieCosmin Ghiță: Avem în derulare investiţii de 9 miliarde de euro şi ne dorim să identificăm tineri pasionaţi şi dedicaţi pe care să îi sprijinim să ajungă experţii de mâine şi să îi păstrăm în ţară

ExternBogdan Aurescu va participa la a 76-a sesiune a Adunării Generale a ONU

SocialGeorge Butunoiu: Asistentă de 47 de ani sau de 26?

EvenimenteVictor Vevera a participat la ședința Directorilor Generali ai Aeroporturilor din România

CulturaMireille Rădoi, Flaviu George Predescu: Lansare de carte „O dimineață de sâmbătă”, dedicată lui Bogdan Gavrilă | Strada de C’Arte

EditorialCristian Unteanu: Dincolo de scandalul cu submarinele, avem încleştarea geopolitică pentru controlul pieţelor mondiale



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe